În stilul unei renumite emisiuni, realizată de marele om de radio Dan Ursuleanu, și anume Logicon, vă dau câteva repere cheie pentu subiectul ales astăzi: cifra 13, voce radiofonică, Programul 3, Clubul Curioșilor, Panait Istrati, cărți lansate și debut editorial personal.
Vă invit să descoperim împreună firul acestei povești cu repere din viața jurnalistei de radio Camelia Stănescu care și-a înzestrat sufletul cu amintiri frumoase, cu dăruire și mai ales cu mulți prieteni.
Invitata acestei ediții – jurnalista Camelia Stănescu – efervescentă, plină de creativitate, comper desăvârșit al emisiunilor radiofonice, împlinește frumoasa vârstă de 77 de ani. Dorințele i se îndeplinesc și visele devin realitate, iar cifra 13 care îi marchează destinul se dovedește a fi magică.
Depre cum i-a marcat cifra 13 viața, Cameliei Stănescu mărturisește:
„Noapte de înviere. În micuţa biserică din incinta spitalului Giuleşti din capitală începuse slujba de înviere. Când preotul a spus a treia oară Hristos a înviat, de undeva de la etaj s-a auzit ţipătul puternic al unei fetiţe ce venea pe lume. Era în 13 aprilie 1947. Numele mamei Maria Stănescu. 13 litere. Al Tatălui, Ionel Stănescu. 13 litere. De la 2 ani eram protocolară. Meia Netu două ani, mă recomandam la toată lumea
Moștenire sacră de la mama și bunicul, povestea era, de pe atunci, comoara mea secretă. O mereu necesară țară de adopție. Un pământ al făgăduinţei. Sora mea, Ileana Lucia, și-a avut poveștile ei. Când era mititică, ori de câte ori își vedea umbra strecurându-se pe furiș după ea, începea să plângă. Tata o lua în brațe. Și ea îl implora să alunge umbra… „Spune-i să mă lase-n pace!“, îi șoptea, lipindu-și năsucul cârn de pieptul lui puternic. Povestea inventată de mama, special pentru a o împrieteni pe Ileana cu umbra ei, ne-a făcut pe amândouă să înţelegem atotputernicia iubirii. A fost sursa de lumină pe care ne-a strecurat-o, de mici, în inimă.
De la 4 ani, recitam Balada unui greier mic de George Topârceanu. La 13 ani mi s-a decernat Premiul I pe ţară la un important Concurs Naţional de Recitări. Imediat după aceea am fost invitată să prezint emisiuni pentru copii, atât Televiziune, cât şi la Radio. Nimic nu se compară, însă, cu anii mei de ucenicie petrecuţi în studiourile Teatrului Radiofonic, sub bagheta unor mari maeştri: Mihai Zira, Constantin Moruzan, Cristian Munteanu, alături de actori celebri: Clody Berthola, Elena Sereda, Alexandrina Halic, Ludovic Antal, George Calboreanu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Mircea Albulescu.
Când regizorul Val Moldoveanu a iniţiat şcoala lui de Radio pentru copii, ştiam deja o groază de lucruri. Despre respiraţia care nu trebuie să se audă pe post, despre zâmbetul care iluminează vocea. Nu e de mirare că am fost aleasă să prezint, împreună cu Silvia Chicoş, emisiunea cotidiană Bună dimineaţa, copii. Curând după aceea, am început să semnez emisiuni şi ca autoare. Greu îşi poate imagina cineva, în ce măsură mă inhiba microfonul. Purtând pe umăr magnetofonul, un UHER de vreo 7 kg, uriaş pentru silueta mea delicată, după orele de liceu sau mai târziu de facultate, eram veşnic în căutarea acelor copii care deveneau personaje principale în emisiunile mele.
Şi viaţa mea sentimentală a fost marcată de cifra 13. Împlineam 17 ani când, în 13 aprilie 1964, la un ceai dansant, m-am îndrăgostit de Paul Sterescu, tânărul cu care prezentam emisiuni de televiziune. Era student la Construcţii. Mama cu harul ei special de a citi viitorul în cafea, a ştiut de la bun început că nu mă voi mărita cu Paul, care a emigrat cu familia în Canada. Mama. Ce artă specială avea de a pregăti cafeaua turcească! După ce o beam, minute în şir, analiza în tăcere semnificaţia straniilor reprezentări din zaţul de cafea. Eu, înlemnită de nerăbdare, abia aşteptam să dau piept cu destinul. Mai ales când aveam câte un examen greu la facultatea. Invariabil îmi spunea O să iei 10. A avut un rol esenţial în a-mi consolida încrederea în mine. Nu e de mirare că, la terminarea facultăţii, am fost a treisprezecea pe ţară în ordinea mediilor. După o colaborare asiduă de 13 ani, în 1972, prin repartiţie guvernamentală, am fost angajată ca redactor la Radioteleviziunea Română.
Un an mai târziu, în 1973, vuia tot Radioul. Cei mai buni profesionişti fuseseră reuniţi într-un proiect de anvergură: un program pentru tineri, despre care se spunea că are şansa să devină o construcţie sonoră modernă, atrăgătoare, dinamică, fără inhibiţii ideologice, cu multă vervă şi inteligenţă. Mi s-a părut că visez când am fost selectată în echipa de realizatori ai Programului 3… Programul 3 – 13 litere.
Mi s-a încredinţat spre realizare Clubul curioşilor. În comperajele mele, abordam curiozitatea ca pasiune a cunoaşterii, ca năzuinţă de autoperfecţionare continuă. Şeful meu, Eduard Jurist, cu aerul lui grav, îmi pretindea să fiu la înălţimea aşteptărilor sale. Voia de la mine emisiuni cu personalitate, originale, care să aibă priză la tineri. „Clubul curioşilor nu trebuie să sune ca alte emisiuni magazin de pe Programul I. Vreau altceva !” , îmi repeta. Eram în căutarea acelui altceva. Sau, poate… altcineva?!? când l-am întâlnit, în holul principal al Radioului. A venit înspre mine şi s-a recomandat:
- Sunt Florian Pittiş, Moţu pentru prieteni.
- Mă cheamă Camelia. Camelia Stănescu.
Prima emisiune pe care am realizat-o împreună a fost în 13 august 1973. Câte pagini formidabile de poezie şi literatură, n-am descoperit noi împreună! Câte idei îndrăzneţe n-am răspândit de la microfonul Clubului curioşilor. Muzica dar şi cărţile sunt cărămizile din care ne construiam arhitectura emisiunilor. Cărţi esenţiale, în care ne străduiam să descifrăm acel ceva important ce îmbogăţeşte sensibilitatea, dând vieţii semnificaţii noi.
Audienţa Clubului curioşilor, dar şi a celorlalte emisiuni ale Programului 3, era impresionantă. Aveam milioane de fani în toată ţara. Ne apreciau mai ales identitatea sonoră cu totul specială a fiecărui radioclub în parte. Ne lăudau, sus şi tare, că am modernizat Radioul Românesc. Emisiunea a avut o longevitate excepţională. Din 1973 în 2006.
Pentru a sublinia importanţa cifrei 13 în viaţa mea, am să precizez încă ceva. Numărul de telefon al lui Florian Pittiş conţinea cifra 13, ca şi cel al şefei Programului 3, Sofia Şincan, ca şi cel al naşilor mei de căsătorie.
Pe cel hărăzit mie, în zațul cafelei, aveam să-l reîntâlnesc la Radio. Unde altundeva? Dan Ursuleanu. Privire senină. Trăsături aristocrate. Zâmbet trădând o mare candoare a sufletului. Îl ştiam din 1965 de la Sărbătorirea Centenarului Liceului Mihai Viteazul al cărui absolvent era. Mihai Viteazul –13 litere.Student fiind, Dan a fost invitat să scrie Imnul Liceului. Eu, încă liceană, prezentam programul artistic al Centenarului. În pauză, domnul Baldovin, profesorul nostru de biologie, ne-a făcut cunoştinţă. Îmi amintesc exact ce a spus: Dan Ursuleanu – o glorie trecută a liceului, Camelia Stănescu o glorie prezentă. (Pe atunci eram foarte prezentă în emisiuni de Radio şi Televiziune). M-am logodit cu Dan 12 ani mai târziu, în 13 aprilie 1977. Inteligenţa, cultura, profesionalismul, bunătatea lui ieşită din comun, umorul de o aleasă calitate m-au fascinat. Când mi-a împărtăşit visul lui de a se căsători cu mine, ţin minte că l-am întrebat Şi unde o să locuim. La părinţii tăi sau la ai mei? Atunci, a achiziţionat Dan, în rate, un apartament în Drumul Taberei. Hazardul a vrut ca din nou să mă întâlnesc cu fatidicul 13. Numele acestui cunoscut cartier bucureştean, Drumul Taberei, are 13 litere.
Țin să împărtășesc, cu dumneavoastră, o amuzantă reflectare a căsătoriei noastre creionată de Dan Ursuleanu, în volumul său de proză umoristică Menestreli la Curţile Comediei, editura Letras 2022. Iat-o:
JURNAL DE CAMPING ŞI DE ARMONIE CONJUGALĂ
Ca orice om, ador să dau lecţii şi detest să le primesc. Cred, ca şi dumneavoastră, că experienţa mea de viaţă este mult mai edificatoare decât a celorlalţi. Orice moft din biografia mea mi se pare pilduitor şi acesta e motivul pentru care m-am gândit să ţin un jurnal pilduitor. Ideea mi-a venit când nevastă-mea, Anemona, a plecat pentru a n-a oară la maică-sa. Ce-aţi fi făcut în situaţia respectivă? Aţi fi telefonat cu promisiuni, cu rugăminţi înşelătoare, pentru a readuce în sânul conjugal oaia rătăcită? Cum era să apelez eu la calea banală a reconcilierii telefonice? Nici gând. Am încercat printr-un efort lăudabil de memorie să-mi amintesc episoade-cheie care au constituit punctele divergente ale căsniciei noastre. Le-am unit mental semnificaţiile, căutând causa causarum. Egoismul? Nu. Nevoia de autoritate, de subordonare a eului celuilalt? Nici. Răutatea? Aş. Gelozia? Da’ de unde! Atunci? Ce forţă ne-a dirijat cu atâta îndârjire în direcţia conflictului? Mi-am amintit că, ori de câte ori voiam s-o împac, îi trimiteam un buchet impresionant de flori şi ea ceda. Revenea supusă acasă. Aşa am procedat şi atunci, în acea vară de neuitat a tinereţii noastre. Am însoţit darul meu cu un distih cu certe influenţe folclorice, inventat chiar de mine: Dacă Anemona nu-i, Fericirea pune-o-n cui! Linişte în casă nu-i. Înduioşată până la lacrimi de poezioara mea, consoarta a revenit acasă. Nu de alta, dar a doua zi urma să plecăm în concediu. Unii au scris tratate de armonie în muzică, de armonie a versului sau a culorilor, a cosmosului sau a numerelor matematice. Nimeni până la mine nu s-a gândit să abordeze cu seriozitate tema armoniei conjugale. S-a trecut nepermis de uşor peste acest capitol, ignorându-se că o relaţie matrimonială armonioasă este unul dintre motoarele cele mai puternice ale societăţii. Am păstrat nepreţuita mea contribuţie la cunoaşterea relaţiilor dintre soţi şi o pun la dispoziţia voastră, dragi menestreli de la curţile comediei:
Duminică, 3 iulie 1984, prima zi de vacanţă. După un drum cu maşina de patru ore, am ajuns la campingul Dealul cu Duzi. Am ochit un teren liber, la umbra a doi copaci. M-am mirat cum a scăpat de năvala de nestăvilit a turiştilor acel loc, care avea să devină domiciliul nostru conjugal pentru următoarele șapte zile. Am scos din portbagaj cortul. L-am desfăşurat pe toată suprafaţa lui. Circa 9 metri. Am înşirat, jur-împrejurul meu, trei duzini de tije metalice, nenumărate articulaţii şi racorduri, ţăruşi de aluminiu şi sfori. Am scos şi cartea tehnică, numai că, oricât m-aş fi străduit, structura cortului nu se lăsa înălţată cu una, cu două. Când am crezut că i-am dat de rost, am constatat grozăvia. Nu reuşisem să potrivesc pereţii apartamentului nostru din pânză, oricât de tare am tras de ei în toate sensurile. Bâjbâielile mele au scos-o din sărite pe nevastă-mea care, furioasă, s-a răstit la mine:
- Niciodatănu eşti capabil să montezi ca lumea cortul. Totdeauna îţi iese hăis. Remarca ei, voit exagerată, a provocat în mine o furtună. Nimic nu e mai exasperant decât să auzi că ţi se reproşează, ca tară incurabilă, o biată stângăcie de moment.
- Tu vorbeşti? Tu, care niciodatănu-mi dai o mână de ajutor? Totdeauna îmi scoţi ochii cu pretenţiile tale absurde. Asta faci.
N-a avut încotro. A trebuit, vrând, nevrând, să mă ajute. Altfel, am fi înnoptat în cine ştie ce pensiune din împrejurimi şi-ar fi fost păcat. Pentru că, vă spun eu, nimic nu se compară cu o noapte cu lună, petrecută la cort, în mijlocul unei naturi prietenoase.
Luni – a doua zi de vacanţă. Am fost toată ziua la pescuit, pe malul lacului. De câteva ori, plutitorul undiţei s-a mişcat. Simplă iluzie. Nu s-a prins nimic de cârlig. Anemona a apărut din senin, pe la amiază. Mi-a adus la cunoştinţă de ce locul pe care ne-am instalat cortul nu fusese râvnit de nimeni. Avea o hibă serioasă. În mijlocul lui trona un muşuroi de furnici. A urmat, se putea altfel, un torent de acuzaţii la adresa mea:
- Bine-mi pare, nătărăule! Măcar furnicile să te înveţe minte, odată pentru totdeauna.Trebuia se se întâmple asta. Niciodată nu caşti ochii unde întinzi cortul.
- L-am prins, am strigat triumfător. (I-am fluturat sfidător în faţă un baboiaş de vreo 200 de grame.) Asta ca să nu mai pretinzi, cum faci totdeauna, că niciodatănu sunt în stare să amăgesc un peşte în undiţa mea.
Marţi – a treia zi de vacanţă. Azi am avut invitaţi la dejun. Vecinii noştri de camping, familia Iorgu, din Ploieşti. Au venit cu două sticle de Cabernet. Nevastă-mea a improvizat un prânz la cort, ocazie cu care am avut încă o dată confirmarea faptului că e o bucătăreasă, hmm, mediocră. Dacă lipsa ei de pricepere culinară a fost la începuturile căsătoriei noastre subiect de glume duioase, de la un timp situaţia a devenit de nesuportat. Peştele la grătar n-a fost rău. În schimb, cartofii prăjiţi erau arşi de-a binelea, în vreme ce şniţelele din piept de pui erau crude. I-am şoptit printre dinţi:
- Ăştia-s cartofi?
- M-am luat cu vorba şi i-am lăsat prea mult pe aragazul de voiaj, mi-a şoptit.
I-am şuierat la ureche:
- Niciodatănu reuşeşti să fii la înălţime. Parcă-i un făcut. Totdeauna mă faci de râs faţă de musafiri.
Ca să repare situaţia, soţii Iorgu s-au străduit să spună câteva fraze protocolare din care reieşea că adevăraţii cartofi prăjiţi sunt cei bine rumeniţi, iar şniţelele au gust mai bun când sunt în sânge.
În timp ce doamnele noastre s-au dus la grupul sanitar ca să spele vasele, eu am rămas la taclale cu Iorgu. După ce şi-a aprins o ţigară, mi-a zis:
– Iertaţi-mă că îndrăznesc. Cred că n-aţi adoptat cel mai bun sistem în ceea ce-o priveşte pe soţia dumneavoastră.
– Cum aşa? l-am întrebat.
– Vedeţi, şi-a mea era la fel. O gospodină execrabilă. Acum nu mai e.
– La capitolul ăsta, Anemona se încăpăţânează să nu facă vreun progres.
– N-aţi ştiut s-o stimulaţi. Şi mie mi s-a întâmplat să intru-n pământ de ruşine în faţa musafirilor.Numai că am ales o altă tactică. Am început să proclam sus şi tare, la toate agapele noastre prieteneşti, că nevastă-mea găteşte extraordinar. Auzindu-mă, sărmana, a fost cât pe ce să cadă de pe scaun de uimire. Ei, nu zic că tot ceea ce găteşte ea e desăvârşit, dar când este, este. Bineînţeles, adevărul era cu totul altul. Denaturându-l intenţionat, i-am forjat soţiei mele o reputaţie de gospodină şi ea s-a străduit s-o merite. A pus atâtea stădanie în tot ceea ce făcea, încât până la urmă a reuşit să uimească pe toată lumea cu performanţele ei culinare.
În timp ce savuram o a treia ceaşcă de cafea, printr-un efort de memorie lăudabil, i-am înşirat lui Iorgu întâmplări conflictuale, dialoguri aparent lipsite de importanţă, polemici absurde, puncte divergente ale căsniciei mele cu Anemona. M-a întrebat dacă reuşesc să găsesc un punct comun al acestor dispute, care lui i se păreau neesenţiale. Mai degrabă o ceartă de cuvinte! Deodată, am fost înfiorat de fulgerul revelaţiei. La obârşia confruntărilor mele verbale cu Anemona stăteau două cuvinte totdeauna şi niciodată, de care nici eu, nici ea nu ne puteam dezbăra.
Miercuri – a patra zi de vacanţă. Pentru a mă convinge de valabilitatea strategiei sale, Iorgu ne-a invitat să le întoarcem a doua zi, la prânz, vizita. Dejunul de la cortul lor a fost delicios. Am lăudat-o sincer pe doamna Iorgu.
– Înseamnă ca merit o îngheţată! ne-a sugerat gazda, iar noi, bărbaţii, ne-am conformat.
Am plecat să facem câteva mini cumpărături la magazinul alimentar din satul învecinat. Pe drum l-am încredinţat pe Iorgu că strategia lui a fost pentru mine plină de învăţăminte şi că n-am să preget să-i urmez exemplul.
– Nu uita, a adăugat Iorguatotştiutor, pentru senina convieţuire a unui cuplu, o minciună flatantă, plasată inteligent şi la timpul potrivit e mai bună decât zece adevăruri la un loc.
Joi – a cincea zi de vacanţă. Mi-am pus în cap să înlătur neîntârziat agresiunea paralizantă a replicilor mele neîndurătoare la adresa consoartei. Eram pregătit sufleteşte să plasez, ici, colo, în dialogul nostru, nu adevăruri deranjante, ci amabilităţi măgulitoare, evident mincinoase. Spre norocul meu, în acea dimineaţă, am reuşit să prind ditamai crapul de 400 de grame. L-am pus într-o găletuşă. Am umplut-o cu flori de câmp şi m-am grăbit să i-o prezint neîntârziat Anemonei, drept ofrandă pe altarul iubirii noastre:
– Fierbe-l, prăjeşte-l, fă cu el ce vrei. Totdeaunate-ai priceput să pregăteşti peştele. Nimeni, niciodată, nu te-a întrecut.
Anemona a rămas mută. M-a privit neîncrezătoare. Când a realizat că n-o iau în râs, că-i vorbesc cât se poate de serios, a gângurit emoţionată:
– Eşti adorabil, iubitul meu. Ai să mă ierţi, nu-i aşa, pentru nechibzuinţa cu care te-am bodogănit de atâtea ori. Totdeaunate-am terorizat cu pretenţii absurde. Promit să nu mai fac aşa ceva niciodată.
Reacţia ei m-a lăsat cu gura căscată. Ce dreptate avea Iorgu! Îmi părea aşa de rău că o „răsfăţasem” pe Anemona cu atâtea critici răuvoitoare, mai otrăvitoare ca arsenicul. Le-aş fi evitat dacă ţineam cont de înţeleapta zicală din bătrâni Vorba dulce mult aduce.
Vineri – a cincea zi de vacanţă. De ieri, suntem ca-n luna de miere. Anemona nu mai e persoana acră cu care am venit la Dealul cu Duzi. E, din nou, dulcea mea iubită, din primele zile ale căsătoriei noastre.
– Ce-ai zice, dragule, dacă ne-am petrece următorul concediu într-un sac de dormit, agăţaţi, ca doi alpinişti neînfricaţi, de un colţ de stâncă. Doar tu şi cu mine. Ce original şi romantic ar fi…
M-am ferit să-i nărui planul, nu doar ridicol, dar şi utopic. Ce rost ar fi avut să-i spun tăios, cum greşit procedasem până atunci: „Totdeauna umbli după cai verzi pe pereţi. N-ai avut niciodată simţul realităţii. Sporturi extreme ne trebuie nouă?”.
Urmând întocmai sfatul lui Iorgu, mi s-a părut mai potrivit să intru în jocul ei de-a fantezia.
– Ce idee încântătoare! Aşa vom face, draga mea, dragă. Ştiu eu o peşteră extraordinară. Adevărat miracol al naturii. E undeva, nu departe de splendida Poiană a Narciselor.
– Ce frumos! Vom ilumina întunecimea de nepătruns a peşterii cu munţi de narcise.
– Aşa vom face, minunea vieţii mele.
– Vom trăi emoţii puternice.
– Întocmai, nepreţuită Anemona. Vom fi temerarii exploratori ai enigmaticului.
Daaa, daaa, daaa. Un firicel de apă ne va ghida la dus şi la întors, ca să nu ne rătăcim, cu toate că, alături de tine, totdeaunam-am simţit în siguranţă. Niciodată nu mi-a fost teamă de nimic.
I-am cântat în strună cum m-am priceput mai bine:
– Vom experimenta şi fenomenul ecoului. O să chiuim în stilul indienilor sioux. Şi din toate cotloanele peşterii ne vor răspunde ecouri de indieni. Voi face şi câteva experimente cu răcnetul lui Tarzan şi cu bine-cunoscutul apel montan
– Nici gând! Nu te las să fii vandal, iubitule! Ce Dumnezeu!
– N-am să fiu, ai dreptate. O să înalţ un imn de slavă primitivilor care au trăit în peşteri. Parcă-i văd mânuind cu stângăcie un stilex şi scrijelind cu el în piatră litere şovăitoare. La lumina lanternei le vom examina desenele rupestre, inscripţiile lor misterioase.
Inscripţii misterioase gen De când pe tine Stana te-am văzut, inima rău mi-a bătut. Al tău Mitic?
Altădată aş fi fost sarcastic. Aş fi sancţionat-o dur pe Anemona pentru aberaţia pe care o emisese cu nonşalanţă. N-am mai făcut asemenea eroare. Am încercat să-i cânt în strună.
– Aluzia la stana de piatrăe evident neolitică, Anemona dragă. Iar MITIC nu e un nume, cum s-ar putea presupune. Preistoricii credeau în fel de fel de mituri. Avem, cu siguranţă, de-a face cu o capodoperă rupestră.
Anemona m-a privit uluită. Ea tocmai îmi servise, intenţionat, o gogoriţă. Se aştepta să mă audă tunând şi fulgerând. Da’ de unde. Habar n-a avut, mititica, cât de greu mi-a fost să mă abţin. Să nu mă lansez ca altădată împotriva ei cu avalanşă de ironii nimicitoare.
– Nu-mi vine să cred. Chiar vrei să ne petrecem concediul următor într-o peşteră? m-a întrebat neîncrezătoare.
– Da, Anemona. Vreau. Şi ştii de ce? Pentru că trebuie să învăţ să-ţi respect visele, nu să le resping dur, cu impardonabilă nesăbuinţă.
Mă privea cu infinită recunoştinţă. Cum era să-i spun că în decizia mea secretă de a-i da apă la moară am ţinut cont de mărturia scriitorului francez Jules Renard: Nu suport să fiu contrazis în visele mele, mai ales când ştiu bine că nu le voi realiza vreodată
Sâmbătă – a şasea zi de vacanţă. Azi am pescuit o găleată de bibani. Anemona i-a condimentat, i-a tăvălit prin mălai şi i-a prăjit la aragazul nostru de campanie, într-o tigaie cu ulei încins. Mi s-au părut o bunătate.
– Bravo, Anemona! Bravo! Te-ai întrecut pe tine însăţi! am lăudat-o sincer.
– Totdeauna mi-a plăcut să gătesc, a recunoscut ea, depunându-mi pe frunte un sărut dulce. Niciodată nu te-ai învrednicit însă să-mi spui o vorbă bună. Nu te mai recunosc. Ce se întâmplă cu tine, spune, Dănuţule, ce?
– Am descoperit cine ne-a învrăjbit atâta amar de vreme, iubito. Cuvintele. Da, cuvintele. Le-am folosit doar ca să punem gaz peste focul unor mărunte neînţelegeri. Niciodatăşi Tu, draga mea, tu m-ai luminat. Le-ai îmblânzit şi ele nu ne mai despart, ne apropie.
– Va să zică, nu cuvintele sunt cauza relelor, ci intenţia cu care le rostim, a murmurat ea drăgăstos.
– Nu textul, ci contextul contează, iubita mea, am conchis înţelept.
Duminică – a şaptea şi ultima zi de vacanţă. Astăzi am lăsat totul deoparte ca să mă plimb de mână cu Anemona prin pădurea de duzi de pe deal. După-amiază, ea a insistat să mă însoţească la pescuit. Nu mi-a reproşat, ca altădată, că se plictiseşte să stea ore întregi lângă mine şi să constate că nu sunt în stare să prind ceva. Dimpotrivă, n-a scăpat ocazia să mă laude pentru talentul meu de pescar amator.
– Nu ţi se pare că Dealul cu Duzi e un paradis terestru? m-a întrebat.
– Cum să nu? Important e că într-un cort, departe de lume, în mijlocul unei naturi generoase, am descoperit armonia care rotunjeşte asperităţi, armonia care defrişează fertil comunicarea de dincolo de cuvinte. Totdeaunao să fie aşa, îi promit solemn Anemonei.
- Niciodatăaltfel, îmi răspunde ea, ca un ecou, cuibărindu-mi-se în braţe.
Când, în 13 aprilie 1983, am evocat împreună cu Florian într-un scenariu radiofonic prietenia dintre Panait Istrati și scriitorul francez Joseph Kessel, nici nu bănuiam ce avea să urmeze. La câteva zile după aceea, în 18 mai am primit o scrisoare de la Alexandru Talex, marele prieten al lui Panait Istrati, exeget al operei sale. Cum tocmai terminasem de citit exceptionala sa carte Panait Istrati Cum am devenit scriitor, am citit-o pe nerăsuflate. „Stimată Camelia Stănescu, mi se adresa Talex, îmi îngădui acest apelativ după ce am ascultat emisiunea d-voastră, consacrată prieteniei lui Panait, cu bunul, cu inegalabilul Jef. Dacă aș afirma că am fost emoționat ar fi incomplet. Am retrăit aievea în tovărășia acelor lei ai prieteniei, ale căror inimi au cunoscut din plin ceea ce Alvaro Mutis definea prin bucuria și durerea de a fi om”. Scrisoarea se încheia cu un gând din partea văduvei lui Panait Istrati, doamna Margareta care mă invita acasă la ea pentru a-mi dărui cele 4 volume apărute la Gallimard, precum și cărțile traduse de autor în limba română. Alexandru Talex și Margareta Panait Istrati.
Ce privilegiu să poți întâlni și în viață, nu doar în cărți, asemenea personaje fabuloase. Capacitatea lor minunată de a-l readuce mereu în prezent pe Panait, transfigurând realitatea imediată mă impresiona. Protejate de memoria lor fabuloasă, clipe de viață trăite cu jumătate de veac în urmă lângă Istrati, căpătau vibrația și prospețimea timpului prezent. Și cum pasiunea e contagioasă, din acel moment, m-am dedicat cu entuziasm, cu pasiune, unui proiect educativ de lungă durată: depozitarea perseverentă, în eterul undelor, vreme de peste două decenii şi jumătate, a nenumărate mărturii în franceză, italiană şi desigur, română. Simțeam însă că misiunea mea nu e împlinită fără un contact direct cu ascultătorii, cărora voiam să le transmit dorința vie de a-l citi pe Panait Istrati, de a îndrăzni să-l privească de aproape. Eram încredințată că pentru a educa tineretul, simpla lectură a autorilor clasici la şcoală, nu e suficientă. Trebuie să existe şi altceva. Mai mult decât memorizarea mecanică.
E nevoie de o lectură specială, făcută în perioade şi locuri neşcolare, care să le solicite tinerilor, implicare profundă, entuziastă, interpretare individuală, inteligentă, sensibilă. Așa s-a născut proiectul Taberelor Internaționale Panait Istrati. Cum aș putea defini astăzi, din perspectiva timpului, taberele noastre de creație literar-artistic desfăşurate câţiva ani la rând cu începere din 1991? Erau, cred, un mod original de a trăi Literatura într-un timp relaxat de vacanță, într-un spațiu privilegiat al comunicării între generații. Aspirația noastră comună era să-l readucem pe Istrati în actualitate, să descoperim împreună, în ce măsură opera lui e încă vie și copleșitor de actuală. Editorialele de la Gazeta Kopak, așteptate cu sufletul la gură de toată suflarea taberei, erau lipite cu scoch de scoarța unui copac. Pe o frânghie întinsă între doi copaci erau prise cu cărlige de rufe tot felul de texte, peisaje și portrete desenate, fragmente de jurnal de tabără. Ne reunea o fraternitate istratiană întru idealuri estetice și morale comune și împărtășeam aceeași credință nestrămutată, împrumutată de la Panait: Visătorii sunt sarea pământului.
Din 1996 până în 2007, am realizat pentru postul de Radio România Cultural Declaraţii de iubire, emisiune de mare succes, nominalizată ptr. Premiul Clubului Român de Presă, clasată printre finalistele concursului pentru Marele Premiu al Universităţii Internaţionale de Radio şi de Televiziune.
În 2008, mi-a venit ideea unei cărţi. O legendă a Radioului Românesc- programul 3. Dan mi-a îmbrăţişat imediat visul. Şi a scris-o. Cartea a fost reeditată de către Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România în 2023, la jumătate de secol de la naşterea Programului Trei.
Astăzi suntem în 13 aprilie 2024. Este ziua mea şi tocmai am primit în dar, de la Editura Integral, cartea Iluzia autoexilului. Un debut târziu în literatură, într-o carte pe care am conceput-o (se putea altfel?) după tehnica unui comperaj de radio. Ce este comperajul? Este textul prin care se face trecerea de la un subiect la altul, asigurându-se astfel nu doar legătura între Vocile unei emisiuni radiofonice, dar şi comunicarea cu ascultătorii ei.
Iluzia autoexilului este ceea ce directorul Editurii Integral, Costel Postolache numeşte o carte inteligentă. În paralel cu lectura acestei cărți, folosind smartphone-ul și o aplicație gratuită de scanare a codurilor QR, cititorul poate vedea – pe telefon sau pe un smartTV – materiale audio/video inedite, care amplifică exponențial conținutul lucrării. Vocile acestei cărţi sunt multe. În primul rând este Vocea celui cu care m-am însoţit în viaţă, marele om de Radio, Dan Ursuleanu, campion absolut în materie de scrisori de la ascultători adresate Radioului Public în epocă, esenţială în filmul Viaţa noastră la Programul 3. L-am realizat împreună cu regizorul Bogdan Mihăilescu, special pentru aniversarea semicentenarului său organizat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România în 2023. Se poate viziona prin accesarea primului cod QR al acestei cărţi.
Pe Ana Carmen Pahomi am întâlnit-o în anii ’80. Era cu cei doi copilaşi ai ei în Valea Zânelor. Aşa se numeşte locul unde m-a vrăjit cu harul ei de a inventa poveşti. Am ştiut imediat că e o zână. Cum am interpretat tot felul de zâne la Radio, nu m-am pierdut cu firea. I-am promis că poveştile ei vor ajunge acolo unde le e locul. În inima micilor mei ascultători. Şi m-am ţinut de cuvânt. Dovada? Codul QR 2 (audio) găzduieşte o înregistrare audio „Noapte bună, copii!”, din anul 1984.
Accesând codul QR 3 (audio-video) veţi asculta şi alt text de Ana Carmen Pahomi. Se intitulează Scrisoare către Copilul Virtual.
Alte Personaje-Voci ale acestei cărţi? Cea a bunicului Ioan, a mamei Maria, a tatei Ionel, a sorei Ileana Lucia, a soţului ei Gelu, a nepoatei Teodora. Cât despre marele boier, conu’ Alecu Paleologu, despre iubitoarea de cultură şi frumos Ligia Minovici, despre împătimita ascultătoare de radio Lucreţia Gherghel, despre profesoara Alexandra Seceleanu, despre Cristina Corciovescu, le-am încredinţat cu nostalgie amintirea, codului: QR 4 ( audio-video).
Se mai regăsesc în această carte, Vocea realizatorului de Radio şi Televiziune Liviu Tudor Samuilă, a ingeniosului ilustrator muzical Mihai Roman, a poetului, scriitor și profesor universitar Titus Vîjeu, a şefei Sofia Şincan. Atribuite Amei, mărturii din zilele şi nopţile dramatice, pe care le-am trăit sub camuflaj la Radio, în controversatul sfârşit de decembrie al anului 1989, se regăsesc în capitolul Pecetea vremii insurgente din codul audio-video QR 5. Accesând Codul QR 6 (audio) puteţi asculta o secvenţă din emisiunea Clubul Curioşilor, difuzată în 19 decembrie 1990. Autorul comentariului „Crăciun însângerat” este Dan Ursuleanu. Lectura artistică îi aparţine lui Florian Pittiş.
Cu doar câteva zile înainte, în 13 decembrie 1990, avusese loc la Radio, în prezenţa preşedintelui Director General al Radioteleviziunii Române, profesorul universitar Răzvan Theodorescu, lansarea dublului LP – „Orele Revoluţiei “ a cărui autoare am fost, împreună cu colegul meu de la Actualităţi – Viorel Popescu. Prin simpla accesarea a codului QR 7 veţi putea viziona secvenţe de arhivă filmate atunci.
În două din capitolele acestei cărţi, se remarcă o Voce cu totul specială. Îi aparţine lui Constantin Dumitru Dulcan. Medic neurolog psihiatru, deschizător de noi orizonturi în psihologie şi spiritualitate, pasionat al ipostazelor cuantice ale psihicului uman, autor de cărţi cu imens succes de public, profesorul Dulcan a fost prezent în emisiunile mele încă din 1981, când a publicat best seller-ul său „Inteligența materiei”. Cu aleasă generozitate acest înţelept gânditor a acceptat să-şi joace propriul rol în „Iluzia autoexilului”. Este unul din personajele reale ale cărţii mele, spre deosebire de Florian care e în mare măsură inventat. De ce i-am dat acest nume? Am făcut-o de dragul unui anumit dialog de la Cafeneaua Florian. Îl puteţi descoperi în codul QR 8 (audio-video). Şi Roxana este un personaj inventat. Să-i însoţim pe cei doi tineri în inima unei fascinante legende veneţiene. Cod audio video QR 9.
Vă spun drept, fără codurile QR n-aş fi putut să întregesc cu imagini portretul uneia din distinsele mele doamne de altădată. Ea poate fi privită şi ascultată într-un interviu de colecţie realizat de Mihaela Bîrzilă, în 26 aprilie 2021. Este soacra mea Florica Ursuleanu, în ziua când a împlinit 100 de ani. După difuzarea pe Antena 3 a emisiunii, centenara noastră a devenit milionară în like-uri pe Facebook (2.000.000). Cod QR 10 ( audio-video).
Următorul cod QR 11 cuprinde un dialog pe care l-am iniţiat cu Florian Pittiş, cel cu care am exersat la microfon, vreme de peste trei decenii, ceea el obişnuia să numească, tandru, arta conversaţiei. Înregistarea datează din 1994, când Florian şi cu mine împlineam 21 de ani de neîntreruptă colaborare radiofonică.
Vis de dragoste binecuvântat de regina mărilor, Adriatica aşa se intitulează codul audio-video QR cu numărul 12.
Pe când lucram împreună cu regizorul de film Bogdan Mihăilescu la realizarea codurile QR, s-a nimerit să treacă pe la mine o tânără prietenă, Mariana Paliciuc. Expresivă. Frumoasă. De o nobilă puritate. I-am propus să fie Roxana mea. „Ce trebuie să fac?”, m-a întrebat. „Nimic! Să-mi trimiţi poze cu tine. Cât mai multe poze.”
Regizorul a vrut să ştie „Unde-l găsim pe Florian?” Sigură pe mine i-am spus: „Va fi Dan tânăr. Poţi să-i dai viaţă?” De când aştepta o astfel de provocare! „Cum să nu?! Tehnica modernă e capabilă de minuni. ”
Privind acum trucajele lui Bogdan, am sentimentul că sunt în faţa neadevărului mai adevărat ca adevărul. Parcă-l aud pe Cristian Mateescu: „ În anumite replici ale lui Florian, am regăsit privirea obiectivă, rece şi pătrunzătoare, dar în acelaşi timp tandră şi delicată, a lui Dan Ursuleanu, de parcă ar vorbi chiar el.” Ai dreptate, Cristian. Se pare că nu doar literatura e viaţă. Şi viaţa poate atinge forţa şi iluminarea literaturii. Din tabloul ei, Domnişoara în bleu îmi zâmbeşte complice.
În urmă cu ceva vreme, prietenul Cornel Sorescu şi el un important om de radio mi-a spus: Acum mai bine de jumătate de secol, pictorul Zlotescu a surprins, în această remarcabilă operă de artă, candoarea, delicateţea, înclinaţia spre visare a neasemuit de frumoasei Domnişoare în bleu. Ce ademenitoare poartă de intrare ar putea fi pentru Iluzia autoexilului! Îi datorez această alegere. Cornel Sorescu – un nume în 13 litere. Şi în viaţa lui, cifra 13 a avut un rol esenţial.
Aflaţi că şi colega mea de radio Victoria Dimitriu o admiră pe Domnişoara în bleu. Pentru gingăşie, pentru seninătate adolescentină, pentru înclinaţia spre poezie, dar mai ales pentru că e portretul de care cineva, altădată, s-a îndrăgostit.
Ce să mai zic de Oliana Illienko, specialistă în cinematografie din Ucraina. A privit-o în tăcere şi a şoptit : Domnişoara în bleu a trăit, trăieşte şi va trăi. I-a făcut apoi nenumărate fotografii. Ca unei vedete de cinema, nenumărate fotografii. Şi Domnişoara în bleu era fericită. Prea mult a aşteptat să iasă din anonimat. Acum, ca prin minune visul secret i s-a împlinit. E copertă şi personaj principal într-o carte însufleţită. Şi ce personaj! Admirat de toţi prietenii mei. Poate credeţi că i-am inventat. Nu. Din fericire, ei există cu adevărat. Prietenii mei. Nu mă satur să-i admir pentru credinţa lor statornică în Iubire şi în Frumuseţea acestei lumi. Pentru încercarea lor încăpăţânată de a o apăra de mult prea agresivele pângăriri contemporane. Am crezut mereu în Prietenie. Şi iată că viaţa mi-a fost magistral încununată de un miracol. Prietenii mei ca nişte personaje literare, mi-au fost alături în construirea acestui roman. Simone Few, Sofia Şincan, Eugen şi Zenaida Hac, Luminiţa Nielsen, Camelia Teodosiu, Paul Sterescu, Cristina Ghidoveanu,Victoria Dimitriu, Cristian Mateescu. M-au încurajat dar m-au şi criticat. Cu prietenească severitate. Avem atâta nevoie de prietenie, despre care, pe bună dreptate, Antoine de Saint Exupéry spunea că este „cel mai demn, cel mai frumos, tandru și fragil dar al vieții.” Vreţi să ştiţi nu-i aşa, dacă mă identific cu personajul principal al acestei cărţi, Ama. Şi da şi nu. Cine sunt eu? Aţi ghicit. Sunt comperul care v-a prezentat Vocile acestei cărţi, în care Visul şi Realitatea se contopesc. În care Lumea Cotidiană se intersectează cu cea Virtuală, iar Viaţa Trăită îşi dă întâlnire cu Viaţa Visată.
Mulţumiri speciale Casei mele de suflet – Societatea Română de Radiodifuziune – care ne-a pus la dispoziţie, special pentru această carte, nu doar înregistrări din emisiuni de altădată, dar şi pagini ale Arhivei în trei volume cu transcrierea radioprogramului din noaptea de 24 decembrie 1989, intervalul orar 22,00-23,00, când împreună cu Dan Ursuleanu am susţinut transmisia în direct de pe programul I al Radioteleviziunii Române – astăzi Radio România Actualităţi. În acea noapte de Ajun de Crăciun, am difuzat noi, pentru prima dată, după mulţi ani de interdicţie, formaţia Phoenix. Am găsit-o acolo unde ştiam c-o ascunde Paul Grigoriu. În biroul lui, de la Secţia Franceză. Am mai trăit atunci o imensă bucurie. În premieră absolută la Radioul Public, l-am primit acasă pe mult iubitul Moş Crăciun, înlocuit abuziv în anii comunismului de impostorul Moş Gerilă. Eram ca-n visul poetului Adrian Păunescu: „Cade din ceruri ultima filă/ Fiii românilor colinde spun,/ Ce doriți voi să vă dea moș gerilă?/ Să ni-l aducă pe Moș Crăciun!
Tot atunci a mai fost o premieră. Difuzarea pentru prima oară după 1944, la Radioul Naţional, a unei poezii religioase. În capitolul Pecetea vremii insurgente povestesc cum am ajuns tocmai eu s-o recit.”
Mulțumim Cameliei Stănecu pentru aceste mărturisiri, la frumos ceas aniversar, când ne reamintim că Panait Istrati a spus: „Fericiți cei a căror inimă cunoaște pasiunea prieteniei.”
Și iată, pe rafturile Bibliotecii de Bucurii, azi, 13 aprilie 2024, mai așezăm un reper important pentru frumusețea vieții și tihna sufletului – cartea apărută la Editura Integral: Iluzia Autoexilului, autor Camelia Stănescu. Un cadou prețios, plin de broderia unor QR coduri, care vor oferi cititorilor multe surprize audio-video.
La mulți ani, Camelia Stănescu Ursuleanu!
„Iluzia autoexilului o carte adevărată. Un roman care recurge la sublimare: modelul spiritual devine matrice. Pe mine m-a fascinat. L-am citit pe nerăsuflate. Cu mijloace livreşti consacrate de Proust, Faulkner, şi, la noi, de Gabriela Adameşteanu, în acest roman e folosită din plin dimensiunea timpului. Prezentul, trecutul şi viitorul se combină într-un fluid continuu de simultaneitate temporală, a unor trasee care se întretaie, rămânând totuşi distincte. Amintirea şi năzuinţa sunt aduse în prezent, prezentul cititorului, pentru ca el să poată exersa trăiri sau pentru a le căuta pe cele ideale. Acest prezent devine astfel, timp martor, timp reper, timp criteriu al visărilor. Naraţiunea se desfăşoară normal, într-un cotidian obişnuit. Recunoşti viaţa noastră din anii ’60-’70-’80 ai secolului trecut, dar şi viaţa din timpul prezent, anul 2019, asta o să-ţi placă mult, Zenaida. Această viaţă cotidiană, e trecută prin filtrele relaţiilor, experienţelor, speranţelor umane, şi dobândeşte, cred eu, semnificaţii şi străluciri deosebite. E ridicată la rang de valoare artistică şi chiar filosofică. Nu, Zenaida, nu exagerez! (…)
În ciuda spaţiului cenuşiu, fără perspectivă, creat de comunism, se pune foarte concret problema adevărului: cum a fost mai bine? Să evadezi sau să suporţi având tăria de a rezista, chiar şi fără speranţă? Cine s-a izbit, până la urmă de deziluzie? Cine nu mai are curajul nici să-şi retrăiască bobocii nedeschişi ai amintirilor din vremea când ele ar fi putut să fie în floare? Cine e învingătorul: cel care a evadat, refugiindu-se departe, sau cel care a supravieţuit râmânând acasă ? Care dintre preţuri a meritat? Apare aici şi un cult embrionar al îndoielii.
Sunt curios ce vei crede tu, Zenaida, despre toate astea. O să te mai fascineze ceva în romanul de debut al prietenei tale. Iubirea e trinitară: cauză, terapie şi efect. Iubirea e omniprezentă. Iubirea pătrunde şi invadează rodnic până şi realitatea virtuală. Internetul îşi deschide generos poarta, şi ea virtuală, pentru gerunziile: NAVI-GÂNDIND, NAVI-IUBIND.” – Eugen Hac
Realizator: Camelia Teodosiu
Foto: arhiva personală a Cameliei Stănescu
