Vă întâmpin cu același „Bun găsit!”, dar și cu un îndemnul de a învăța să povestim. Inspirația vine din Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova după Concursul Național de Scurte Povestiri cu temă istorică intitulat ,,Vreau să povestesc’’adresat elevilor din clasele I-XII.
Concursul, derulat anual, are ca scop stimularea interesului pentru istorie, precum și dezvoltarea creativității și imaginației tinerei generații.
Cea de a III-a ediție, desfășurată spre finalul anului trecut, a avut ca obiectiv scrierea unor scurte povestiri, având ca inspirație personalitățile și momentele ce au marcat istoria României.
Interesul crescut al elevilor, părinților și cadrelor didactice implicate au adus bucurie și motivație organizatorilor. La concurs au participat 142 de elevi din 22 județe din țară și din Republica Moldova.
Juriul, alcătuit din doamna Ștefania Dinu – dir. adj. Muzeul Național Cotroceni, București, doamna prof. dr. Elena Butunoi, Ploiești, doamna Aurelia Mihaela Banu – prof. Colegiul Economic ,,Virgil Madgearu’’ din Ploiești și doamna Amalia Daniela Nicoară – șef Birou Istorie la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, a desemnat următorii câștigători:
Clasele I-IV
Premiul I – Barbu Teodora, clasa a IV-a A, Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile’’, Ploieşti;
Premiul II – Modrescu Delia Maria, clasa a IV-a C, Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu’’, Ploiești;
Premiul III – Iacobescu Victor Adrian, clasa a IV-a C, Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu’’, Ploiești;
Mențiune – Molnar Norbert Bogdan, clasa a IV-a, Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile’’,Ploieşti;
Mențiune – Mihai Ștefan Andrei, clasa a IV-a A, Școala Gimnazială Comuna Bătrâni, jud Prahova;
Mențiune – Ghidia Bianca, clasa a IV-a C, Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu’’, Ploiești;
Mențiune – Popa Vlad Alexandru, clasa a IV-a C, Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu’’, Ploiești;
Mențiune – Dinu Luca Matei, clasa a IV-a A, Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile’’, Ploieşti;
Mențiune – Coconea Lucia Victoria, clasa a IV-a B, Liceul Teoretic Național București;
Clasele V-VIII
Premiul I – Marian-Ionescu Teodor, clasa a VIII-a B, Colegiul Național ,,Ion Luca Caragiale”, Ploiești;
Premiul II – Jeca Filip Șerban, clasa a V-a A, Colegiul Național ,,Emil Racoviță”, București;
Premiul II – Brătilă Diana Maria, clasa a VIII-a G, Colegiul Național ,,Mihai Viteazul’’, Ploiești;
Premiul III – Romanovici Elina, clasa a VII-a, IP Gimnaziul Mîndîc, raionul Drochia, Republica Moldova;
Mențiune – Matei Mendy Daria , clasa a V-a, Colegiul de Artă ,,Carmen Sylva’’, Ploiești;
Mențiune – Cristoiu Tudor Ștefan, clasa a VIII-a B, Colegiul Național ,,Ion Luca Caragiale’’, Ploiești;
Mențiune – Toader Iulia, clasa a VIII-a, Colegiul Național ,,Mihai Viteazul’’, Ploiești;
Mențiune – Crișan Amelia Nicoleta, clasa a VI-a, Școala Gimnazială ,,Spiru Sorescu’’, Zamfira, jud. Prahova;
Mențiune – Babi Raul, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Nr. 37, Constanța, jud. Constanța;
Mențiune – Ioakeimidis Teodora, clasa a VIII-a C, Liceul de Informatică ,,Tiberiu Popoviciu’’, Cluj-Napoca, jud. Cluj;
Clasele IX-XII
Premiul I – Pahonțu Ioana, clasa a XII-a F, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești;
Premiul II – Miclea Roberta Andrada, clasa a XI-a E, Colegiul ,,Horia, Cloșca și Crișan’’, Alba-Iulia, jud. Alba;
Premiul II – Cojocaru Doriana, clasa a X-a S, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești;
Premiul III – Butunoi Nicolae, clasa a X-a S, Colegiul Național ,,Nichita Stănescu”, Ploiești;
Mențiune – Mihalea Maria Ioana, clasa a X-a M1, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești;
Mențiune – Știrbet Amalia, clasa a X-a, Colegiul Național „Școala Centrală”, București;
Mențiune – Popa Ioana Simina, clasa a X-a B, Colegiul Național ,,Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, jud. Prahova;
Mențiune – Balica Ștefania Alexandra, clasa a XII-a, Liceul Particular Nr. 1, loc. Bistrița, jud. Neamț;
Mențiune – Stanciu Paula Alexandra, clasa X-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești;
Mențiune – Niculescu Alexandru, clasa a X-a, Colegiul Național ,,Nichita Stănescu”, Ploiești.
Participanții au venit cu creații originale, iar câștigătorii premiilor I pentru cele 3 categorii de vârstă, și anume clasele I-IV, V-VIII, IX-XII, sunt prezenți în Biblioteca de Bucurii.
I-am rugat să se prezinte, așa cum simt ei să o facă, și să ne citească fiecare, integral sau parțial, din povestirea lor. Așadar, îi vom asculta pe rând pe Teodora Barbu, Teodor Marian-Ionescu și Ioana Pahonțu.
„Mă numesc Teodora Barbu și am 10 ani. Sunt elevă în clasa a IV-a la Școala Gimnazială „Sfântul Vasile” din Ploiești. Locuiesc împreună cu părinții mei și cu frățiorul meu mai mic, Emanuel. Am învățat să citesc de la vârsta de 5 ani și, de atunci, cititul a devenit o pasiune pentru mine. Când citesc, parcă visez, doar că o fac cu ochii deschiși.
Îmi place să citesc pentru că este relaxant, pentru că găsesc situații amuzante, pentru că pot să aflu tot felul de lucruri noi, atât cunoștiințe cât și lecții despre viață.
Trăiesc cu emoție toate aventurile personajelor, mă pun în pielea lor, dar și invăț din experiențele lor.
Una din cele mai recente cărți citite a fost „10 fete care au făcut istorie”. Fiecare fată din carte a fost deosebită și a schimbat lumea cu ceva, rămânând în istorie. M-am gândit, atunci, că aș dori să pot scrie și eu istorie cu viața mea.
Citiți și voi și nu veți regreta!
O întâlnire neașteptată
De obicei seara, înainte să adorm, îmi place să citesc despre evenimente din trecut și despre personalități istorice remarcabile. În seara aceasta a fost diferit. Le spun părinților noapte bună și mă cufund în patul meu pufos.
Pe geam se strecoară sunetele nopții. Am luat în mână o carte veche și misterioasă, pe care tocmai am găsit-o în biblioteca bunicii. După ce citesc câteva rânduri, mă simt mai amețită ca niciodată. Toate rândurile se învârt și se strâng într-un ghem, fiind trasă parcă într-o altă lume.
Când mi-am revenit, mă aflam într-o bibliotecă mare, cu cărți de piele gravate cu litere de aur. Se pare că sunt într-un palat! Afară îmi dau seama că este un castel cunoscut: Castelul Peleș. Tocmai ce l-am vizitat vara aceasta împreună cu părinții mei. De data aceasta totul era însă diferit. Oamenii erau îmbrăcați în haine elegante, iar atmosfera era plină de poveste.
Intru din nou înăuntrul castelului într-o cameră plină de rafinament și eleganță. Aici am zărit o doamnă îmbrăcată într-o minunată rochie cusută cu fir de mătase, aur și argint.
— Bună ziua! spun eu cu sfială.
— Bună, domnișoară! Te văd puțin nedumerită… eu sunt Elisabeta, regina României și stăpâna acestui castel.
— Adevărat? Sunteți Regina Elisabeta? Este o onoare să vă cunosc!
— Da, eu sunt! mi-a răspuns ea cu o voce melodioasă. Te pot ajuta cu ceva?
— Dacă nu vă supărați, aș vrea să vă cunosc mai bine.
— Mi-ar face mare plăcere! Pentru aceasta trebuie să îți prezint și câteva dintre camerele din castel. Ah, am și uitat! Mă pregăteam să mă întâlnesc cu George Enescu. Hai, vino după mine!
Am intrat într-o cameră foarte frumoasă din care se auzea sunetul melancolic al unei viori. Totul părea că prinde viață sub magia muzicii. Am aflat în acele momente că Regina Elisabeta era o mare compozitoare de muzică clasică. Apoi am intrat într-o sală unde am zărit un pian, o harpă și o vioară.
— Vai, ce frumos! Și mie îmi place să cânt! Studiez pianul de aproape doi ani, am spus eu.
— Minunat! Aici îmi compun muzica, dar din păcate nu te pot lăsa să cânți deoarece aș vrea să terminăm vizita înainte de plimbarea zilnică prin curtea castelului. Să mergem mai departe!
Intrăm într-o sală mare, asemănătoare cu cea de la teatrul din orașul nostru.
— Aici eu țin concertele la pian, la care sunt invitați toți muzicienii și compozitorii renumiți din țară și din Europa.
Următoarea cameră a fost cea mult îndrăgită de regină, unde își găsea liniștea și inspirația pentru picturile ei, ce reflectau dragostea pentru natură și țară.
După ce am trecut prin alte câteva camere, am început să mă îngrijorez gândindu-mă cum mă voi întoarce acasă.
Am descoperit apoi că regina avea aceeași pasiune ca mine, cititul.
Am ajuns în cele din urmă în camera din care a început toată aventura, biblioteca. Razele soarelui care pătrundeau prin vitraliile viu colorate dădeau locului acesta un farmec aparte, care a trezit în mine o emoție puternică. Deodată văd pe un fotoliu cartea mea și o deschid. Mă trezesc înapoi în camera mea, înconjurată de cărțile mele preferate. Ce experiență minunată! Aventura aceasta o voi păstra în suflet și nu o voi uita niciodată!”
„Numele meu este Teodor Marian-Ionescu și sunt elev în clasa a VIII-a B la Colegiul Național ,,Ion Luca Caragiale”, Ploiești; o școală cu tradiție. Școala lui Caragiale și a lui Nichita Stănescu.
Am avut, în ultimii doi ani, numeroase participări cu succes, la etape regionale și naționale ale olimpiadelor școlare de creație. Îmi doresc, bineînțeles, să-mi probez din nou competențele și cunoștințele, în aceste competiții, iar, mai presus de toate, anul acesta să mă bucur de reușita intrării la liceu, la profilul dorit. Concursul Vreau să povestesc la care am ocupat locul I (n.r. clasele V-VIII) mi-a prilejuit bucuria de a mă exprima prin puterea cuvântului. Ca orice adolescent, am multe pasiuni sau înclinații. Îmi place să citesc, să călătoresc și îmi placce să scriu. De muulte ori, am impresia căstiloul îmi aleargă singur pe foaie. De aceea, să scrii o povestire, pornind de la un eveniment din istoria noastră, nu a fost pentru mine doar o provocare, ci chiar o încântare.
Am ales, ca punct de plecare, atacul de noapte de la Târgoviște și figura voievodului Vlad Țepeș. Momentul acesta este generos pentru creatorii de opere ficționale. Cred că am pus în valoare calitățile Domnitorului, iar povestirea imaginată de mine a avut momente de suspans, a evidențiat solidaritatea românilor și rcunoașterea forței patriotismului. Vă voi citi un fragment din lucrarea premiată:
O noapte, un atac, o victorie
„Pe tot întinsul Țării Românești, vara venise cu semne bune: câmpuri înverzite, culori pretutindeni. Însuși soarele părea mândru, impunător.
În apropierea capitalei, pe cărarea ce mergea de la Nicopole, către Curtea Domnească, pe laTârgoviște, armata valahă era îndemnată, asemenea naturii, de glasul soarelui ei, domnitorul Vlad Țepeș. Cu toții, fie ei țărani, fie boieri, erau însuflețiți de grăirile domnitorului.Nădejdea, speranța de a străjui cu vitejie meleagurile acestea își făcea simțită prezența în sufletele celor aproape 30.000 de valahi.
Povara zilei, ce sta să se încheie, era purtată de toți, dar mai cu seamă de pajiști, dealuri, pârâuri, de păsări ce anevoie zburau spre cuiburi, de soarele al cărui elan se domolise o dată cu cerul, ce căpătasenunațe sângerii. Mulți ostași ai lui Vlad Țepeș își dăduseră sufletul în umbra călăreților otomani…
Însă, de cum ajunse în tabăra valahă, domnitorului îi săgetă un gând, la vederea croitorului său, un bun prieten și sfătuitor, în care domnul își punea încrederea ori de câte ori era nevoie.
– De nu te-oi supăra, vechiul meu fârtat, te-aș ruga, cu stăruință încă, să îmi croiești cu măiestria dumitale, veșminte precum ale unuia dintre vrăjmașii noștri otomani.
Nedumerit fiind, croitorul zise:
– Întocmai cum spui, așa se va face. Însă ( și aici îl privi drept în ochii săi ca două nopți de întunecați), tare sunt uimit: ce folos ar avea croiala mea?
Parcă așteptând, din clipă în clipă, ca otomanii să dea năvală în tabără,Ţepeş îi destăinui toată rânduiala din gândul său.
Ghicindu-se în ochi nădejdea mult dorită, din partea croitorului, domnitorul începu a-i face înțeles gândul de a pătrunde, deghizat în straiele Semilunii, pe timp de noapte, în tabăra otomană și, de-o fi cu putință, a-i răzbuna pe cei ce au căzut sub tăișul săbiilor vrăjmaşe.
– Întocmeala Măriei-Tale o pot înțelege. Însă, primejdie însemnată este ca tocmai voievodul nostru să ajungă într-atât de departe. Slavă Domnului, mulți oşteni curajoşi are oastea noastră! Doar îndemn din partea Măriei-Tale să vină…
– Și toată țara, țărani ori boieri, de ar fi aici, eu am datoria de a-l înfrunta pe sultan. Prea mult am răbdat amarnicul joc al său! Contez pe voi toți pentru izbândă!
– Cât mi-o fi dat a viețui pe lume, îmi voi apăra țara, din umilul meu suflet de simplu croitor! Fie ca îndrăzneala Măriei-Tale să se prefacă în binecuvântare pentru Româneasca Țară!
Trei ceasuri mai apoi,domnitorul valah, nelăsându-se răpus de teama de afi demascat, se îndepărta de armată sa, care veghea în întuneric clipa prielnică atacului de noapte, îndepărtându-se asemenea unui vuiet către întinsa adunare a Semilunii, la un pas cu alți doi boieri, oameni de nădejde ai săi.
Le fusese înțeles că, de va izbuti să-l aibă în fața ochilor, în acea noapte, pe însuşi sultanul, boierii să le vestească celorlalţi, ce neclintit răbdau, că atacul începe. Și de nu va fi ca domnitorul să îl omoare pe sultan, în jumătate de ceas armata să lase în urmă codrul,ieșind și atacând.
– Seară bună, domnul meu! rosti voievodul unui trecător.Voiesc să mă îndrumi spre cortul preaputernicului nostru sultan.
– De însuşi sultanul cutezi să mă întrebi? De-mi vei spune ce poftești, poate ți-oi spune la rându-mi unde găseştice cauți!
Cunoscând dinainte viclenia unora ca aceștia, Țepeș, fără pic de sfială, răspunse:
– Ştiu cât de vicleni sunt valahii. Dar cunosc și cum avem putința de a-i face, multă vreme de acum, supușii noştri.
Se pornisă-i dea socoteală ostașului turc, grăind întocmai despre gândul său, ce deveniuna cu realitatea. Surprins de vorbele celui ce purta veșminte asemeni lui, ostașul rosti:
– Ține-ți gândurile precum mi le-ai destăinuit și îndată te voi conduce la preaputernicul sultan!”
„Bună ziua! Sunt Ioana Pahonțu, am 18 ani și sunt elevă la Colegiul Național ,,Mihai Viteazul” din Ploiești, Prahova.
Pasiunea pentru citit a scos capul la suprafață prin clasa a III-a sau a patra, cred, când mai mergeam la școala la care predă mama și rămâneam în bibliotecă în timpul în care avea ore. Fotoliile de acolo erau confortabile și lumina bună, așa că am pus mâna pe primul volum din Harry Potter și de-atunci nici că m-am mai oprit.
Citeam și ce-mi pica în mână, cum ar fi Omul Invizibil, care, din câte țin minte, nu era tocmai de vârsta mea, dar și, în marea parte, fantasy-uri de pe raftul care trebuia. Pe atunci nu preferam lecturile mai ancorate în realitate și de asta cred că, acum, s-a întors roata. Încă savurez un fantasy bun, dar depinde cât de fantasy e – istoricele m-au cucerit. Nu cred că a existat o lectură în mod special care să mă facă să plonjez radical de la un gen literar la altul. Sunt destul de convinsă că romanul meu, ,,Busola către Nova Scotia”, a fost de vină.
Pasiunea pentru scris a venit destul de repede după cea pentru citit. Mâncam cărțile pe pâine și nici n-am realizat când imaginația mi-a dat pe afară. Am început să scriu cu personajele din poveștile preferate, pentru ca după vreun an să mă detașez și să le formez pe ale mele. Așa au luat naștere Hugo Albinosul, Yanosh, Seraphim și restul piraților din cartea mea de debut. Au apărut când eram clasa a noua, iar aprecierea cititorilor de pe platformele online n-a așteptat prea mult până să vină. Doi ani mai târziu, am avut surpriza ca manuscrisul să vadă lumina tiparului grație editurii Petale Scrise.
Posibil, atunci m-am motivat, mi-am cumpărat cărți, mi-am făcut răbdare pentru documentare și a început să-mi placă. Mi-a luat o lună până să pun la punct și traseul geografic – după ce înghițisem atâta istorie pentru detaliile modului dezastruos de viață al piraților, nu puteam să-mi las echipajul să caute comoară doar pe ,,o insulă”fără nume.
Povestea este de fapt o duologie, „Busola către Nova Scotia” și „Busola de pe Nova Scotia”, care urmărește aventurile unui echipaj ficțional de pirați rămas de pe urma Epocii de Aur a pirateriei. Sunt zece la număr și care mai de care mai ciudați, de la nebuni până la împiedicați, plecați în urma comorii căpitanului Kidd, la care rămâne de văzut dacă ajung întregi. Cu un grup de corsari pe urmele lor, se încurcă mai tare decât ar trebui în fire politice, se descurcă în felul lor trăznitși, la final, primesc soarta pe care o merită. Am scris despre pirați cu dorința de a-i distanța de clișee. Nu aveau papagali pe umăr și nici picioare de lemn, ci erau barbari, iar mulți dintre ei erau norocoși dacă prindeau vârsta de 30 de ani. Am vrut să arăt o soartă crudă, realistă, prin care ei treceau datorită umorului, speranței și îndârjirii. Mai presus, să arăt și partea umană, mai de soi, a acelor barbari.
Cam așa s-ar rezuma istoria mea cu scrisul. Între timp, am făcut un curs și-am mai găsit concursuri la care să mă afirm, printre care și cel de istorie, Vreau să povestesc. Tema m-a intrigat de la bun început și nu cred c-am avut altă opțiune față de Vlad Țepes. Mi se pare unul dintre cele mai enigmatice personaje ale istoriei medievale românești și am vrut, la fel ca în cazul piraților, să-mi imaginez și o latură ceva mai umană a lui, după cum am scris:
– Pe sultan nu-l las, a mârâit Țepeș fără să-l bage în seamă, la care eu am am rămas uitându-mă îndelung, că îl mai auzisem cum se jura pe tot ce-avea, dar nicicând nu crezusem că o așa voce de sălbăticiune ar putea ieși din gâtlejul lui.
Până mi-am revenit, a continuat:
– Sultanul n-are să-l vadă pe Hamza-n vârful țepei ca să știe c-a fost mâna mea. O să-mi vadă mâna-n noaptea asta… ș-apoi n-o să mai vadă nimic. Biruința să fie cu noi și-atunci când eu voi rămâne domn în Țara Muntenească, pe turci o să-i aliniez în țepe și pe Radu o să-l pun în frunte, ca pe Hamza, în una și mai înaltă.
Pe urmă, s-a jurat din nou.
Așa, am înțeles și eu, pentru a suta oară, cum de i se dusese buhul ca Dracul, nume pricinuit de mai multe decât de țepe ori de pofta de vârsare de sânge ce-l mai cuprindea în zilele de post. De când eram în slujba-i, de când el era domnul meu și nimeni altul, mă obișnuisem la vocea lui găunoasă și rece. La început, avusesem impresia că și-o piatră ar fi trădat mai multe ca el, dacă o puneai la ureche s-o auzi cum șușotește. Pentru asta, îmi îngreuna sufletul să-l văd șchiopătând de oboseală pe holurile reci de piatră sau când îl găseam cu ochii pierduți în zări și vocea răpusă, ca o șoaptă rămasă pe urma vorbelor.
Vasăzică, asta văzusem atunci în concentrarea lui și am rămas și eu pe gânduri. Știam c-o să ieșim biruitori, dar îi recunoscusem privirea pierdută, chiar și pentru o singură clipită, și n-am putut să nu mă întreb ce temeri putea avea un domn ca el. N-am putut să zăbovesc prea mult deslușind aceasta. M-a ridicat în picioare și m-a pus să trezesc tabăra, că era luna sus pe cer și, odată cu ea, era timpul să răsfirăm turcii de prin corturi.Când m-am întors să mă pregătesc, băietanul a nimerit lângă mine, strângându-și chinga șeii. A căscat ochii surprins când murgul lui și-a ridicat copita până la burtă, s-alunge o muscă. Animalul avea gâtul lăsat, urechile relaxate și fornăia a plictis, fără grija omenească a ceasului ce va urma, în care se putea alege cu picioarele tăiate. Atunci, din privirile mari și holbate ale băietanului, am înțeles că și pe el, ca pe mine și ca pe domn, îl frământau temerile, că moțăiala lui de mai devreme nu fusese deloc o moțăială, ci poate doar o șansă ca Țepeș să-l ucidă înainte să moară sângerând în tabăra turcească.
Mi-am scuturat capul. Cum puteam eu ști ce era în mintea unui prostovan?
Eram cu toții în straie turcești atunci când Vodă a-nceput a vorbi din nou, deja călare, cu părul aruncat liber peste umeri. Își recăpătase căutătură care tăia. Mă înfiora și mă ușura deopotrivă. A spus el ce-a spus, dar până să-mi destup urechile de tot, n-am priceput prea multe – în orice caz, cu mine le discutase deja. Spunea ceva de turci, că-s mulți, și-apoi a aruncat în aer un tuset care, în sfârșit, m-a trezit pe deplin din gânduri.
– Cine se gândește la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămâie aici, a încheiat Țepeș.”
Realizator: Camelia Teodosiu
Foto: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova / Teodora Barbu / Teodor Marian-Ionescu / Ioana Pahonțu
