Am aflat de curând că nu poți simți bucuria din plin dacă nu îți accepți spre vindecare tristețea.
Sunt Camelia Teodosiu și vă întâmpin cu același bun găsit și cu o nouă invitație, de această dată într-un muzeu virtual dedicat abandonului, un muzeul personificat de cei care l-au creat și care ne spune:
”Între zidurile mele, veți putea păși curând. Vă rog să nu mă vizitați pe fugă, ci cu tihnă.(…) Eu sunt Muzeul Abandonului și am sute de povești de spus despre abandon, speranță, contorsionări și reveniri spectaculoase ale sufletului”.
Printre aceste povești se numără și cea scrisă de Ana Maria care punctează traumele abandonului cauzat de război…
Mărturia ei scrisă, donată Muzeului în cadrul campaniei Bagajele Abandonului, începe așa:
”Onorez povestea neamului meu pe linie maternă și o așez în buchetul de povești al neamului românesc și, mai departe, al umanității…”
Prezentă în emisiunea noastră, Ana Maria își deschide sufletul și ne spune povestea ei publicată în cadrul campaniei Bagajele Abandonului.
„??????? ??? ????? ????????”, ? ???? ????? ??? ??̆?????? „???????? ???????? ??? ??????????” ???̆????̆ ???? ?? ?????? ???????̆ (n.r. Muzeul Abandonului).
„Observ că mama a scris despre întâmplări însă despre ce a simțit, doar când a fost foarte multă încărcătură a reușit să spună câte un cuvânt „jale”, „groaznic”, „urât”… Șocul, durerea, teroarea resimțite i-au determinat disocierea psihică în acele momente, pentru a putea supraviețui. Și cumplit a fost că momentele au fost urmate imediat de alte momente, până s-au făcut zile, săptămâni, ani… Foarte puține au fost ocaziile în care să ia o pauză de la teroare și nesiguranță, insuficiente pentru a a-și putea procesa trăirile intense, mai ales că mereu ce-a urmat a adăugat o nouă clivare în psihicul tuturor, în special al copilei de opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece ani care era atunci Galina Luchian, mama mea. Și, ce este foarte important, adulții de lângă ea erau și ei copleșiți de ceea ce se întâmpla.
Prinși între doi agresori, adulții erau puși în situații limită de viață și de moarte, copiii absorbeau toate discuțiile, emoțiile, tumultul părinților, erau expuși la morți și teribile experiențe. Acum îmi dau seama că mama și bunicii mei nu au putut niciodată să-și proceseze cumplitele traume prin care au trecut, cum frica le-a însoțit viața până în ultima clipă. Erau prinși în trecutul lor, văd clar frica de a se exprima mai profund a mamei mele în fiecare propoziție pe care a scris-o. Și în același timp realizez cum am resimțit din prima mea zi de viață apăsarea ca o lespede a jalei lor neplânse, a rănii de nedreptate sângerândă încă. Mi-au trebuit ani de lucru cu mine să pot să îmi simt granițele personale, să dau jos de pe umeri și din inima mea durerile, lacrimile și greutățile care nu erau ale mele, ci veneau din neamul meu. Să pot să le mulțumesc pentru darul vieții care a venit prin ei, cu prețul sfâșierii lor interioare și să pot să îmi mulțumesc mie că pot aduce liniște și pace în ființa mea, să opresc acest tăvălug distrugător de traume nerezolvate. Revin cu povestea…
Practic, fără a fi declarat război, Basarabia a fost ocupată de sovietici și străbunicii mei au fost dați afară din casa lor iar sora bunicii, cei șapte copii, cel mai mic având trei ani și soțul ei au fost luați și duși, nimeni nu știa unde. Oamenii îi așteptau pe români și pe nemți, ca pe niște salvatori. Și o las din nou pe mama mea să vorbească.
„Peste zece zile, 22 iunie 1941, a început războiul! majoritatea basarabenilor se rugau la toți sfinții să vină românii. Rușii NKVD-iști fac alte arestări – au arestat pe preotul Gavrilița, pe învățătorii Ciocan și Balaur (destul de bătrânei, cam șaizeci de ani) și tatăl aviatorului, pe care-i duc la Strășeni și-i închid într-un beci de piatră solid. Rușii din conducere erau bulversați – nu aveau o linie clară. Trebuia să care tot ce puteau spre est: tractoare, alimente, aurul luat de la cei deportați. Rămăsese vaca lui Drobot (n.e. soțul sorei bunicii) în grajd. NKVD-iștii i-au spus mamei că răspunde cu viața dacă moare vaca. Mama se duce zilnic s-o mulgă si să o hrănească, s-o adape.”
Intervin aici pentru a spune că îmi aduc aminte cum, în mai multe rânduri, bunica mea mi-a povestit cum se ducea să aibă grijă de vaca sorei ei și, în timp ce o mulgea, vaca întorcea capul spre ușa de unde ieșea Arișa, mugea, aproape ca un geamăt și curgeau lacrimi din ochii ei. Vaca plângea…
„Frontul trecuse Prutul. Convoaie de evrei fugeau spre est, eram cu mama și am văzut-o pe Beila, care era un fel de felceră (n.e. infirmieră) la Măcărești și o îngrijea des pe Xenia, bunica mea. Beila era desculță și a cerut apă. Mama a ajutat-o. Era disperată! Și era și ea destul de bătrână. Tata mai asculta, cu riscul vieții, radioul de la MTS (n.e. nu știu exact ce înseamnă acronimul, însă se referă la locul de muncă al bunicului Mihail, unde repara tractoare și alte utilaje), unde aflase de alianța românilor cu nemții. Și spera că nemții, care zicea el, au o tehnică avansată, să învingă rușii. Noi aflasem că românii erau cu frontul la Țiganca, deci aproape de Vorniceni. Dar ghinion, niște basarabeni rusofili trădează armată română și astfel frontul e dat înapoi.”
În timpul acestor mișcări ale frontului, sovieticii se pregăteau să se retragă iar șeful NKVD din Vorniceni, Dimitri Ivanîci, cu trăsături mongoloide, rămăsese cu suspiciuni față de bunicul meu Mihail înghițise cam cu ghionturi refuzul lui de a fi informator în România, justificat prin mica piesa de teatru pusă la cale de bunica mea. Așa că voia neapărat să-l forțeze să se retragă împreună cu trupele sovietice. Bunicul știa asta și, cu câteva ore înainte de plecarea rușilor din Vorniceni, a venit în goană în casă, și-a luat ceva de mâncare și i-a spus bunicii: „Plec pe râpă (n.e. în pădurea de la Căpriana), o iau spre Nistru, că dacă mă prind, o să zic că veneam după ei. Să nu scoți o vorbă!”. Și a plecat – mai târziu, când a vorbit bunica cu soacra ei, Maria, aceasta i-ar fi spus: „Să plece! Să nu-l văd ucis de ruși!”. Nu a durat mult și Dimitri Ivanîci a apărut agitat în casa bunicii și, punându-i țeava pistolului pe frunte, a urlat la ea: „Unde-i Mișa?” Nu știu de unde a găsit tăria bunica de a-l lua pe „nu știu” în brațe atât de convingător, e drept, rușii se și grăbeau să plece, astfel încât a reușit să rămână în viață.
„Babușka era cu noi, Dedușka era la Porfir (n.e. fratele bunicii Alexandrina). Se auzeau tunurile, împușcăturile, dormeam într-un beci la vecinul Rimarov. Mama nu dormea, Babușka era distrusă că nu avea cu ce bea ceaiul – întotdeauna îl bea cu miez de nucă. După eșecul de la Țiganca, frontul a început să aibă iar o înaintare favorabilă. Cei care au fost închiși la Strășeni au aflat de la o femeie, care le-a spus la gura de aerisire a beciului, că românii sunt la Țiganca și să fugă. Dar mulți dintre ei fuseseră bătuți, li se scoseseră dinții de aur, unii erau mai bătrâni, erau neputincioși. Cei mai tineri au reușit să scoată o bârnă, să forțeze ușa și să fugă. Rușii, înainte să se retragă spre Chișinău, nu au uitat să îi ucidă pe cei care nu putuseră să fugă din beciuri.
Într-o dimineață, nu mai erau nici rușii și nu veniseră încă nemții, era vară, trecuse demult Paștele, mama îl vede pe preotul Gavrilița, bătut, cu hainele ponosite, obosit, grăbindu-se spre casa lui. A văzut-o pe mama și atât i-a spus: „Hristos a înviat!”. În zorii zilei următoare, când am privit la dealul din fața casei, am văzut un șir de sclipiri mișcătoare – erau nemții care coborau spre șoseaua principală. Ca într-un tablou absurd și aproape ireal, tot atunci, pe drum, un evreu și fiica lui fugeau disperați înspre pădurea de la Căpriana, întrebând-o pe mama „Unde sunt nemții?” Suferința era peste tot! Nimic nu ne bucura. Eram înspăimântați.
În ziua aceea am văzut armata germană. Erau tineri frumoși, curați, ordonați, se spălau, mâncau ouă crude, aveau bucătari. Ne dădeau pâine negricioasă cu unt. În același timp, în Chișinău se descoperă un beci plin de cadavre, cu mâinile legate cu sârmă și cu membrul tăiat și băgat în gură! În Chișinău ard toate clădirile mari – magazinele, depozitele care erau ale evreilor și altele, ca să nu rămână în mâna nemților.
Calvarul se continuă cu un altfel de suferință. Românii vin cu gândul că basarabenii toți sunt comuniști și NKVD-iști. Se uitau la noi cu neîncredere, cu suspiciuni și nu înțelegeau care a fost suferința și deznădejdea noastră. Deci s-a început cu prinderea „neromânilor”, făcându-se un lagăr la Chișinău, în care se făceau judecări și condamnări la moarte prin împușcare. Tatăl meu reușește să se întoarcă de la Nistru și vine acasă. Nu stă mult și este chemat la poliție, arestat și dus din post în post, la Măcărești. Nu se știe de ce. Este bătut în fiecare post și i se spune „bolșevic”! Este o cercetare la Măcărești și i se spune că a fost cel care a primit rușii la Măcărești! Evident că nici el și nici alți locuitori de-acolo n-au adus rușii și nici nu i-au primit. Dar lucrurile par destul de încurcate. Este adus înapoi la Vorniceni tot din post în post, iar aici are o haltă. Șeful de post ne cunoștea, postul de poliție era chiar lângă noi, așa că l-a lăsat să vină acasă într-o vizită. I-am văzut vergile vinete pe tot spatele și pe picioare. Dimineața următoare este dus la Chișinău, în modul cunoscut, și este închis în lagăr, așteptând judecata. Trimite vorbă mamei să facă tot posibilul și să vină la Chișinău – să ceară să vorbească cu el. Mama dezgroapă banii românești îngropați în grădină și pleacă urgent. Vorbește cu tata care îi spune să caute un avocat bun, era unul din România, Rațiu și doi martori de la Măcărești. Unul era Iosub, cumătrul părinților mei, un om foarte de treabă. Al doilea nu îl știu, dar tata știa despre el că, înainte de-a veni rușii, el îl omorâse pe șeful de post din Măcărești pentru că-l prinsese cu nevasta lui. Atunci nu se făcuse nici o cercetare, iar când au venit rușii, ei nu se ocupau cu așa ceva. Acum, revenind românii, dezvăluirea aceasta l-ar fi costat mult. Mama pleacă la Măcărești și îi convinge pe cei doi să-i aducă martori la proces. De la Vorniceni trebuia să plece la Chișinău. Nu avea mijloc de plecare, nu avea cu ce să ajungă până acolo. Cu greu îl convinge bunica Maria pe bunicul Sava să îi ducă cu carul cu boi. Bunicul Sava iubea mai mult decât orice perechea lui de boi și se temea că nu are ce să le dea de mâncare pe drum. Și au plecat. Între timp, Bunica Maria merge la o femeie căreia i se spunea „a lui Drăcosu'”, cunoscută că te putea ajuta în diverse situații prin procedee oculte. A făcut aceasta ce o fi făcut, că i-a dat bunicii o mână de pământ pe care i-a dat-o mamei. Cu instrucțiunile de rigoare – când ajunge în sala de judecată, să împrăștie puțin din pământ lângă martorii acuzării, care erau trei, chiar înainte de a fi strigați de grefier și să spună în gând: „Așa cum tace pământul, așa să taci și tu”. Așa a făcut mama, iar cei trei martori nu au mai avut nici o acuzație – unul s-a bâlbâit, altul a spus că nu își mai aduce aminte nimic, iar femeia a început să țipe isterică că ea are treabă acasă, că ce o poartă pe drumuri degeaba. Așa că martorii apărării nici nu au mai fost interogați. Nu știu care a fost prestația avocatului sau poate că văzând că apărarea tatălui meu e ținută de cel mai bun avocat, Rațiu, i s-a dat verdictul nevinovat.”
Intervin aici cu o mărturie a bunicii mele, Alexandrina, povestită de multe ori cu vorba în șoaptă. Înainte să vină nemții și românii, s-a dus la casa sorei ei deportate cu două săptămâni înainte. Fusese vandalizată, de oameni din sat, de diverși alți jefuitori, casa era goală, goală, se luaseră toate obiectele, mobilierul, marfa din prăvălie, orice, cu excepția patului matrimonial și a unei mese, ambele erau masive și foarte grele. Podeaua în casă era plină peste tot de un strat de vreo zece centimetri de foi rupte din cărțile pe care le aveau și caietele de școală ale copiilor, nimic nu mai era întreg. A fost șocată și a căzut în genunchi lângă pat, plângând. Patul avea și o saltea imensă și grea, care rămăsese neluată. Cumva, „cineva” i-a șoptit fără cuvinte bunicii să bage mâna sub saltea. Și acolo a găsit bani, înveliți într-o cârpă curată. Bani pe care i-a folosit și pe ei pentru a plăti avocatul Rațiu. Mai mult, „vecinul care a furat tot ce era în prăvălie a avut un accident și i s-a aprins casa – atunci s-au risipit toate mărfurile și s-a văzut cine a furat.”
„Războiul mergea spre est. Românii luptau pentru cucerirea Odessei. Lupte grele cu morți și sute de răniți care erau transportați în vagoane deschise, cu două rânduri de așa-zise paturi. Se auzeau vaiete și plânsete de ți se rupea inima. Localnicii pregăteau fripturi, ouă fierte, brânză, plăcinte – cine și ce avea aducea în panere la gara Bucovăț, care era foarte aproape de Vorniceni. Toamna s-au strâns recoltele – viile, porumbul, grâul, nucii și alte fructe. Veneau comercianți de la București și cumpărau totul en gross. Aflăm vești: la Măcărești armata română a strâns evreii și i-a aruncat în Prut îmbrăcați. Ei pluteau și atunci au aruncat cu pietre ca să se înece (ca să facă pe plac nemților!). Așa a fost! Rusnacii din Basarabia din Hotin și Bălți omorau soldați și ofițeri români. Se petreceau tot felul de fapte urâte. […] După venirea armatei române, s-au adus și cadavrele celor uciși în beciul din Strășeni, cei doi învățători bătrâni, vecinul nostru și un căpitan ucis pe front! Am fost să-i văd, eram încă mică, nouă ani. Îi văd și azi! Au fost înmormântați în cimitirul comunei. Nu se știa absolut nimic de cei deportați… poate se știa de alții din alte părți dar de ai noștri nimic.
Învățătorii erau chemați la arme și mulți au murit lăsându-și soțiile într-o jale fără margini. La școală făceam cu învățătoarea rugăciuni pentru viața lor! O minune a fost că în 1942-1943 am avut, din cer cred, o învățătoare pe care am purtat-o în suflet mereu. Domnișoara Maria Mâțu era înaltă, sveltă, de 40-45 de ani, venea la ore cu ie, cu fustă neagră, cu ghete negre cu șireturi, înalte aproape sub genunchi, cu o băsmăluță discretă, prinsă la ceafă. Vorbea clar, frumos, sobru și serios. Noi, după un an de rusă, eram dezorientați, eram ca la început. Severă și răbdătoare, într-un an ne-a scos la lumină. Când tatăl meu a întrebat-o cum ar trebui să procedeze cu mine, i-a răspuns că ar fi bine să dau admiterea pentru clasa întâia de liceu (n.e. clasa a cincea) la „Regina Maria”, unde au fost și verișoarele mele. Dar ar trebui ca-n vară, înainte de examen, să fac pregătire cu ea, chiar în Chișinău. Așa s-a făcut!
Atunci am stat în gazdă la Jenea Jiorescu, cunoștință bună a mamei din Vorniceni. […] Tiotea Jenea învăța cu Tolea – se pare că era corijent la română. Eu învățam poeziile lui, niște texte la istorie dar el nu le știa. Important că aici mă găsește Victor Drobot care era sublocotenent în armata română (singurul din familia Drobot care a scăpat de deportare, pentru că se afla în România). A venit să mă vadă și mi-a adus un fulgarin roșu și un șirag de mărgele făcute floricele. Mi s-a părut că visez…
După ce Basarabia s-a eliberat de ruși, Victor s-a gândit să vină cât mai repede acasă. El nu știa nimic din ceea ce se întâmplase acasă la ei. El povestește: „Am plecat cu ordonanța mea…” De fapt, ne povestește ordonanța cum s-au petrecut lucrurile. De la gara Bucovăț au venit pe jos până la Vorniceni – drumul era scurt, dar era ceva. Ajunși în sat, ei se întâlneau cu oameni pe care Victor îi cunoștea, îi saluta și se grăbea spre casă – mulți s-au oprit încurcați dar nu i-au zis nimic. Ajuns la casa părinților, încearcă să deschidă poarta obișnuită de intrare. Era încuiată. A încercat prin intrarea din prăvălie. Totul era ferecat. A încercat prin palisadnic (grădinița de flori). Nimic. Nedumerit, face cumva și reușește să intre în curte, apoi în pragul casei devastate și goale, plină pe jos cu foi din caiete și cărți. În momentul acela, a căzut jos hohotind de plâns. Apoi începe să urce treptele de la intrare în patru labe, zguduit de durere. Cu greu, ordonanța îl ajută și vin la mama, unde era și babușka Xenia. Întâlnirea lor este de nedescris. Mama, babușka, încep să-i spună ce s-a întâmplat. Mama a ajutat-o pe sora ei să-și crească copiii, a fost lângă ei de la naștere. Babușka Xenia și mama se rugau mereu pentru cei deportați.”
Mărturie donată de Ana-Maria Ionescu în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA România, Care Franța și FONPC.
Donează și tu o amintire pentru colecția Muzeului Abandonului despre ???????? ???????????, o campanie care vorbește despre cele mai dramatice momente dintr-o existență, cele în care forțe exterioare și imposibil de controlat te duc în situația de a abandona totul: prietenii, casa, locul în care trăiești sau lucrezi, comunitatea, micile tabieturi, existența așa cum o știi… și să pui în grabă, într-un bagaj, ceea ce pare că poți salva.
Realizator: Camelia Teodosiu
Foto: din arhiva doamnei Ana Maria Ionescu
