”Mă simt fericit ori de câte ori reuşesc să mă ridic deasupra unui obstacol”, spunea Ludwig van Beethoven.
Bine v-am regăsit, dragi prieteni, la România de Nota 10! Vom pătrunde în lumea artei doar cu ochii minții și ai sufletului. Sculptura este o artă care necesită, dincolo de bagajul de cunoștințe tehnici, foarte multă răbdare, minuțiozitate, viziune și activarea tuturor simțurilor. Însă, ce faci când într-o clipă nimic din ceea ce știai, ceea ce erai, ceea ce făceai nu mai este la fel? O iei de la capăt, ne-a dovedit invitatul nostru.
Încă din copilărie, dragostea pentru artă i-a fost insuflată de tatăl său căruia Revoluția i-a schimbat total traiectoria profesională. A devenit lutier, o meserei specială pentru oameni speciali care reușesc să dea viață și sunet lemnului.
”Tatăl meu, de profesie, a fost maistru instructor în domeniu atelierelor, cum se făcea pe vremuri, pentru copiii, de îndeletniciri, traforaj, sculptură, pictură. Încet, încet m-am lipit și eu de această minunată formă de exprimare. Fratele meu cel mare fiind pictor de biserici, am început și cu pensula. Am început să deseneze la 4 ani. Am făcut un liceu în domeniul industrializării lemnului pe secția de desen tehnic și ornamental, secția de sculptură. Tatăl meu s-a apucat înainte cu mulți ani, prin ‘67 a terminat și școala de lutieri, constructori de viori. Anii ‘90 au fost decisivi pentru familia noastră. El s-a angajat ca lutier la Flarmonica din Brașov și am zis să încep și eu cu domeniul acesta și am mers pe linia construcției și restaurării de viori”, ne povestit Claudiu Moldoveanu, sculptor nevăzător.
Până în urmă cu 4 ani, pe lângă sculptură, bucățele ale sufletului său erau răspândite în toată lumea prin intermediul viorilor pe care le crea.
”Primul lucru, când am început să lucrez, m-a fascinat să văd cam de unde iese acel sunet. E o contemplare a sufletului tău și a mâinilor tale. Prima vioară, mărturisesc, când am făcut-o, am zis că eu sunt cel mai tare lutier din lume. Anii trecând, am zis hai că am multe de învățat. Solicitările au venit din zona României, în primul rând, după aceea a Europei, Japonia, America. Despărțirea de instrument când îl dai e ca și când ai da copilul tău, dar ele sunt făcute să cânte, să bucure și pe alții”, ne-a mărturisit artistul din Codlea.
Avea 47 de ani când făurea, cu pricepere și pasiune, viori al căror sunet se auzea în marile săli de spectacole ale lumii. Doar o clipă de neatenție, de atât a fost nevoie ca viața sa să se schimbe total, ca tot ceea ce visase să se șteargă, iar lumina ochilor să-i dispară. A fost momentul în care Claudiu Moldoveanu a descoperit puterea pământului și a început să îi dea viață, după ce a fost inspirat de povestea de viață a lui Ludwig van Beethoven.
”A fost o întorsătură la 180 de grade. O clipă de neatenție te poate costa chiar și viața. A fost un accident de lucru în atelier, n-am respectat niște reguli ale unor substanțe care, pur și simplu, involuntar, s-au inhalat în organism din cauza spațiului prea mic. Șansa mea a fost de unu la câteva sute de oameni să supraviețuiesc. După 40 de zile de spitalizare în ATI, am luat viața de la început. Șansa a plecat de la sub 0, nu 0. A trebuit să învăț să beau apă, să vorbesc, să mănânc și să încep să mă descurc. Clar că depresia și-a pus o amprentă cu o forță foarte mare, dar am zis hai să caut ceva să fac, să mă agăț de toți anii aceștia în care am învățat să muncesc diferite lucruri”, și-a amintit Claudiu Moldoveanu.
George Nica, ucenicul sculptorului codlean, este un iubitor al artei, al frumosului și al muzicii. S-au cunoscut încă de pe vremea când Claudiu Moldoveanu era lutier, iar acum îi este elev, prieten și… vedere.
”Într-adevăr sunt ochii lui. La început mi-a fost un pic dificil, dar după o perioadă de lucru împreună, am început să înțeleg altfel arta plastică. Este vorba de artă în sine, să pot vedea detalii și să pot să mă inspir chiar și din natură, chiar și dintr-o frunză. Asta înseamnă să fii ochii unui artist plastic nevăzător. Da, el are un talent nativ, un talent pe care și l-a consolidat în lucrul cu lemnul. A fost un sculptor valoros la viața lui și un lutier foarte bun, dar acuma trăiește o altă etapă, o etapă în care, deși poate să facă lucruri singur, are totuși nevoie de ochi și acești ochi, din fericire pentru mine, am devenit eu”, ne-a mărturisit George Nica.
Fascinantă este lumea în care trăim, asta a descoperit la un nivel mult mai profund sculptorul din județul Brașov după ce a rămas fără vedere. Atras întotdeauna de frumos, timp de 47 de ani a analizat în detaliu lumea înconjurătoare și nu i-a fost de prisos, acum fiind din ce în ce mai solicitat la evenimente artistice, iar operele sale fiind din ce în ce mai valoroase.
”Prima expoziție am făcut-o la noi acasă, aici, la Codlea, la muzeu, după aceea la Târgu Jiu, la Râmnicu Vâlcea, la Muzeul Țăranului Român la București, de 2 ori, la Biblioteca Metropolitană din București. Și acuma ne-am oprit la Liceul Regina Elisabeta de nevăzători din București cu un proiect cu care vrem să mergem mai departe, să-i învățăm și pe alții care nu văd să învețe să simtă”, ne-a spus sculptorul.
”Pentru mine pământul a rămas un mod de exprimare și am zis trebuie să-l însuflețesc, să-i dau viață. Oricine poate să dea viața pământului doar punând o sămânță. Trecem atât de nepăsători pe lângă un copac, pe lângă o floare, nu mai reprezintă nimic. Dacă ați observat, de multe ori, dacă plouă afară, toată lumea fuge de ploaie. Eu stau cu mâinile să simt ploaia cum vine pe față sau cum urcă furnica pe mână ori să simt cu degetele iarba. Nu aveam timp înainte, eram preocupat de altele. Să ne întoarcem la ceea ce suntem noi de fapt. Nu știu, foarte complicat în ziua de astăzi să convingi pe mulți să-și deschidă ochii”, ne-a sfătuit artistul plastic Claudiu Moldoveanu.
Așadar, dragi prieteni, din când în când să ne oprim o clipă în loc, se ne întoarcem la origini, să ne bucurăm de lucrurile simple și să trăim frumos într-o Românie de Nota 10, cu oameni excepționali.
Redactor: Bianca Bucă
Foto: Bianca Bucă
Editor audio: Alina Aron & Bianca Bucă
