Traversăm o perioadă a celebrării minimului, a fascinației urâtului, o lume pe dos ce pare victorioasă, dar care își găsește ac de cojoc, atâta vreme cât mai există oameni inteligenți și onești. Răspunsul la lene, fudulie, hoție și prostie e râsul ironic, sănătos, hohotitor.
Un interviu cu scriitorul Radu Paraschivescu e o conversație tonică, una din bucuriile și ghidușiile spiritului:
“Devii un soi de contabil al derivei naționale, și ea nu e o formulă bombastică, și nu e o formulă catastrofică; e, pur și simplu, constatarea unui om , care merge cu mijloacele de transport în comun, care stă de vorba cu vecinii de scară de bloc și care primește în direct, fără vreun ecran, toate aceste mesajele care se bat cap în cap și care pe cineva mai puțin insistent și mai puțin solar l-ar face să se retragă, să stea acolo în cutiuța lui, să scrie, să traducă și să-și plângă în pumni…. Pe mine mă stimulează, mie îmi place să observ lucruri. Mi-au spus niște oameni care fac regie de teatru și de film, că aș avea ceea ce se numește ”ochiul și urechea străzii” și cum nu trăiesc în galeria burgheză, ci trăiesc în Cartierul Titan din București, am toată materia primă necesară observării lucrurilor și a prinderii acestor constatări în texte.
Textele mele sunt necomplezente? Da, sunt necomplezente. Ne-am fura căciula dacă am face din ele niște elogii aduse neamului. Neamul ăsta are și lucruri foarte frumoase, are și personaje și personalități meritorii, are și frumuseți, are și tandrețe, dar are și carii… Dentiția lui e una avariată de ultimele decenii de comunism, în primul rând, de felul în care tranziția nu s-a produs conform așteptărilor, de batjocură, de spoliere, de toate bolile de sistem pe care o societate, ieșită dintr-un sistem represiv, le are.
Asta fac eu, sunt un fel de contabil, un fel de arhivar, un fel de om care scrie ce vede, și care are grijă când scrie despre România, să se păstreze în limitele unei ironii, hai să zicem, ne-caustice.
Mie imi place să fiu ironic, îmi place să râd, râd și de mine, cu mine încep de fapt, dar nu este scrisul scrâșnit al unui om care vrea să se răzbune pe pocinoagele pe care i le face nația lui. Dimpotrivă, e o formă de solidaritate printre altele, și o formă de a arăta bubițele sau buboaiele pe care obrazul nației se face uneori că nu le vede…”
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cea mai recentă carte, apărută în 2022, în Colecția Râsul Lumii: Noi suntem români (nimeni nu-i perfect).
Realizator: Simona Pele
Photo: Radu Paraschivescu – arhiva personală
