”Carol al II-lea, un rege controversat”

”Carol al II-lea, un rege controversat” – cea mai vastă monografie scrisă cu bucuria înțelegerii istoriei
Autor: Narcis-Dorin Ion

De pe rafturile bibliotecii noastre metaforice, aleg un moment petrecut acum 91 de ani, la începutul verii, când reintră în scena politică controversatul Carol al II-lea.

Sunt Camelia Teodosiu și vă întâmpin cu același ”bun găsit” încărcat de această dată de bucuria istoriei scrisă cu înțelegere, profesionalism și recunoaștere obiectivă atât a celor bune cât și a celor rele. Pentru că din toate avem de ținut minte și de învățat.

Invitatul acestei ediții este istoricul – Narcis Dorin Ion, manager al Muzeului Național Peleș din Sinaia, care de curând a lansat o nouă lucrare istorică impresionantă. Este vorba despre cartea în 5 volume ”Carol al II-lea, un rege controversat” – cea mai vastă monografie realizată până acum consacrată celui care a domnit în România în perioada ei de cea mai mare prosperitate.

Poate fi derutant că am ales un subiect  cu un personaj atât de controversat precum Carol al II-lea la Biblioteca de Bucurii. M-am gândit că, totuși, un istoric abordează cu detașare și rigoare ștințifică subiectul ales, iar reușita unui proiect de asemenea amploare, aduce claritate pentru înțelepciunea de a judeca nu vorbe sau oameni, ci fapte petrecute la timpul lor.

Narcis Dorin Ion a absolvit, în 1997, ca șef de promoție, Facultatea de Istorie a Universității din București, iar un an mai târziu obține masteratul. Din 2006 este doctor în istorie, lucrarea sa cu tema Elitele și arhitectura rezidențială în Țările Române (secolele. XIX-XX), fiind distinsă cu Premiul „George Oprescu” al Academiei Române (2013).

Pentru lucrările sale istorice a fost distins cu Premiile „I.C. Filitti” și „Nicolae Iorga” ale Fundației Culturale Magazin Istoric (2018, 2019) și cu Premiul „Constantin Brâncoveanu” al Fundației Alexandrion (2018).

Publicații semnate de Narcis-Dorin Ion :

• Castele, palate și conace din România, vol. I, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001 (reeditări în 2002 și 2003).
• București. În căutarea Micului Paris, București, Editura Tritonic, 2002 .
• Mogoșoaia. Trei secole de istorie (1702-2002), București, Editura Tritonic, 2002.
• Castelul Bran. Reședință a reginei Maria și a prințesei Ileana, București, Editura Tritonic, 2003 (ediție apărută și în limba engleză).
• Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989), București, Editura Tritonic, 2003 (în colaborare cu Mihai Retegan și Cristina Păiușan).
• Gheorghe Tătărescu și Partidul Național Liberal (1944-1948), București, Editura Tritonic, 2003.
• Reședințe și familii aristocrate din România, București, Institutul Cultural Român, 2007 (ediție apărută și în limba engleză; reeditări în 2008 și 2009).
• Elitele și arhitectura rezidențială în Țările Române (sec. XIX-XX), București, Editura Oscar Print, 2011.
• Monumente din București, Editura Noi Media Print, București, 2012 [1].
• București. Memoria unui oraș / Bucharest. Memory of a City, Institutul Cultural Român, 2012, ediție bilingvă (română-engleză). Traducere în limba engleză: Samuel Onn.
• Palate din București, București, Editura Noi Media Print, 2013.
• Carol al II-lea. Portretul unui rege, București, Editura Oscar Print, 2013.
• Karel Zdenek Liman. Arhitectul ceh al Casei Regale a României, București, Editura Igloo, 2013 (în colaborare cu Ruxanda Beldiman, Mircea Hortopan și Sorin Vasilescu).
• Palatul Sturdza de la Miclăușeni. File dintr-un album risipit, Iași, Editura Doxologia, 2015 (în colaborare cu Sorin Iftimi).
• Portretul unui aristocrat al spiritului. Convorbiri cu academicianul Dan Berindei, București, Editura Oscar Print, 2016.
• Despre cultura de ieri și românii de azi. Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu, București, Editura RAO, 2017.
• Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu, București, Editura RAO, 2018.
• Maria a României. Portretul unei mari regine, vol. I-II, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2018 (în colaborare cu Ion Bulei).
• Regele Carol I. Ctitorul României Moderne, vol. I-II, Sinaia, Muzeul Național Peleș, 2019 (în colaborare cu Ion Bulei, Nicolae Șt. Noica și Doina Păuleanu).
• Vatra Brătienilor, Ștefănești, Muzeul Național Brătianu, 2020.
• Carol al II-lea al României. Un rege controversat, vol. I, II, III, IV, V, Onești, Editura Magic Print, 2020-2021.

  

  

Pentru pagina emisiunii, istoricul Narcis-Dorin Ion ne-a pus la dispoziție textul care prefațează  această monografie în cinci volume.

Carol al II-lea al României. Un rege controversat

Itinerariile unei vieți. Fresca unei epoci

La 8 iunie 2020 s-au împlinit 90 de ani de la un eveniment care a marcat epoca: revenirea în țară și proclamarea ca rege al României a lui Carol al II-lea. Începea, atunci, o domnie primită cu mari speranțe de clasa politică și elita societății românești, care și-a pus la fel de mari speranțe în tânărul rege ce revenea în țară după trei ani de exil. Personaj controversat, Carol al II-lea al României a marcat epoca, și nu numai în spațiul românesc. Tocmai de aceea am intitulat expoziția și proiectul editorial conex, pe care le realizăm în cadrul Muzeului Național Peleș: Carol al II-lea al României. Un rege controversat.

Oricât de controversat a fost principele Carol, încă din adolescență, prin gesturile repetate de a renunța – de dragul unor pasiuni ce l-au făcut celebru în epocă – la dreptul său de succesiune la Tronul României, totuși nu poate fi ignorat sau șters din istoria țării, pe care a marcat-o cel puțin prin faptele sale culturale. Din acest motiv, am considerat că personalitatea sa nu poate să lipsească din galeria de expoziții și albume monografice pe care le-am inițiat la Muzeul Național Peleș: Regina Elisabeta a României. Un secol de eternitate (2016), Ferdinand I. Regele întregitor de țară (2017), Maria a României. Portretul unei mari regine (2018) și Regele Carol I. Citorul României moderne (2019). Au fost, toate acestea, proiecte expoziționale și editoriale (cele din ultimii ani având, fiecare, câte două volume) care s-au bucurat de un mare succes de public, atât în rândul specialiștilor, cât și al sutelor de mii de turiști ce au trecut anul pragul Castelului Peleș.

Regele Carol al II-lea este foarte legat de Sinaia și de domeniul rezidențial clădit aici de înaintașul său, regele Carol I, pe care l-a îmbogățit, în anii 1932-1933, prin construirea nu doar a noului castel Foișor, pe locul celui distrus de un incendiu, dar și a unei serii întregi de dependințe (casa de la intrarea în parc, ferma de vulpi). Mare pasionat de vânătoare și de arhitecturi rezidențiale (îi datorăm noul Palat regal din București și castelul de vânătoare de la Scroviștea, în județul Ilfov), Carol al II-lea și-a pus amprenta – pe parcursul celor zece ani de domnie, încheiați în condițiile dramatice ale cedărilor teritoriale din vara anului 1940 – pe dezvoltarea culturală, edilitară și urbanistică a României interbelice, prin implicarea directă în fapte de mecenat spritual și de zidire a unor impozante monumente civile sau religioase în întreaga Românie.

După Carol I, nepotul său care „înjura și făcea datorii” – cum îi plăcea lui „der Onkel” să spună despre viitorul Carol al II-lea – poate fi socotit, fără greșeală, al doilea ctitor important al Bucureștiului, pe care l-a înzestrat, în timpul deceniului său de domnie, cu edificii publice, bulevarde, esplanade și parcuri ce nu erau cu nimic mai prejos decât moderna arhitectură din Occidentul interbelic. Nu degeaba regele Carol al II-lea a declarat, chiar de la întoarcerea în țară, că dorește să fie un „Brâncoveanu al culturii românești” și nici în zadar nu a fost supranumit, de către contemporani, „Voievodul culturii”, cele două Fundații Culturale pe care le-a înființat, patronat și finanțat aducând cea mai de seamă contribuție în domeniul culturii scrise din prima jumătate a veacului al XX-lea, după cum vom vedea și în volumul al II-lea al lucrării de față.

Din cauza temperamnetului său dominator, a unui anturaj care i-a făcut infinit mai mult rău decât bine și a acțiunilor sale politice, deliberate, care au dus la instaurarea, în februarie 1938, a primei dictaturi din România, Carol al II-lea nu a fost un personaj iubit în anii finali ai domniei sale, ajungând repede la prăbușirea regimului de autoritate monarhică prin care el era convins că putea aduce izbăvirea țării sale. Nu a fost așa, dimpotrivă! Dar nu trebuie uitat faptul că acest regim atât de mult hulit (care nici astăzi nu pare a fi cunoscut, așa cum trebuie, decât de foarte puțini și serioși istorici) nu a fost instaurat de un singur om, fie el chiar și regele țării, ci de un grup înreg de oameni politici care, extrași de lângă suveranul lor, reprezintă și azi repere importante ale politicii interbelice: de la Nicolae Iorga, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Tătărescu sau Armand Călinescu până la Petre Andrei, Mihail Ralea, Constantin C. Giurescu sau Mihail Manoilescu. Am căutat să înfățișăm, în al treilea tom dedicat lui Carol al II-lea, natura acestui regim politic, făcut de români într-o epocă a totalitarismelor, din al cărei tipar nu am putut ieși nici noi, oricât de democrați ar fi fost mulți dintre liderii politici ai vremii.

În puținele monografii serioase care i-au fost închinate până acum, multe dintre faptele concrete ale vieții și domniei lui Carol al II-lea sunt pur și simplu evitate, în favoarea unor aspecte socotite, probabil, mai atractive pentru cititori: renunțările la Tron, criza dinastică, exilul, anturajul, camarila, pasiunile… feminine ale vieții sale, lupta partidelor politice, latura autoritară a ultimilor ani etc. Nimeni însă nu a încercat să vadă, să cerceteze și să înfățișeze obiectiv și aspectele pozitive ale activității lui Carol al II-lea, implicarea lui concretă în actul de guvernare, modul în care lucra cu miniștrii, pregătirea sa culturală, dorința lui sinceră de a moderniza țara pe care o conducea, reușitele certe din acest domeniu, gândurile și sentimentele care l-au ghidat în acțiunile sale. Pentru mulți, istorici și cititori cu pretenții, a fost mai facilă și mai comodă perpetuarea unor clișee din repertoriul: „afemeiat, playboy, morfinoman, dictator”. Neîncercând o reabilitare a nefericitului rege Carol al II-lea (de care nici nu are nevoie!), am dorit doar să expunem faptele epocii 1930-1940, cu extensii biografice înainte și după aceste repere cronologice, prin recursul la prezentarea și analiza documentelor de arhivă, a nenumăratelor acte și scrisori, edite și inedite, a unor admirabile pagini din memorialistica eroilor principali ai epocii și prin ilustrarea acestor volume cu un bogat material iconografic, din arhive și colecții românești și străine, care ne ajută să înțelegem mult mai bine epoca.

Încă din anii studenției, în 1995, am fost luat părtaș – de profesorul meu, Marcel-Dumitru Ciucă, eminentul medievist, arhivist și editor de documente – la întocmirea și editarea științifică a primei și singurei ediții complete (în șase volume) a Însemnărilor zilnice ale regelui Carol al II-lea, pe care am intitulat-o Între datorie și pasiune și în care am cuprins toate jurnalele cunoscute (din 1904 și până în 1951) ale fostului suveran român. Întocmind mii de note explicative și transcriind acest vast material, mi-a răsărit atunci în minte, în urmă cu un sfert de veac, ideea de a realiza cândva o mare monografie despre viața absolut fascinantă a acestui personaj rocambolesc, ignorat pe nedrept și nepus la locul cuvenit în agitata istorie a României interbelice. Cred că acum i-a venit ceasul și ce am încercat în aceste patru volume, după o muncă de rob, în vreme de pandemie, poate consitui o biografie din care să reiasă, sine ira et studio, și figura personajului cheie, cu luminile și umbrele ei. Rupt de contextul istoric, Carol al II-lea nu poate fi înțeles și am considerat că regele iubitor de cultură merită o abordare ceva mai detaliată, în toate aspectele vieții sale tumultuoase, decât încercările onorabile de până acum sau biografiile romanțate, atât de gustate de publicul amator de povești cu regi și favorite pentru care au renunțat la Tron.

După cum spune și titlul acestei lucrări – Carol al II-lea al României. Un rege controversat –, evident că nu am ocultat niciunul dintre aspectele controversate ale vieții și activității lui Carol al II-lea, dar am căutat să le prezint integrate în cadrul mai larg, românesc și european, în care acestea s-au petrecut. După ani de acumulări și de cercetări, a rezultat, astfel, un vast material (peste 2 300 de pagini), din care sper să reiasă nu numai itinerariile unei vieți princiare și regale, dar și fresca unei epoci, a României interbelice, socotită și astăzi un reper în domeniul cultural, civilizațional și politic, chiar dacă, după cum vom vedea, lucrurile nu au fost întotdeauna imaculate. Și nici nu puteau fi, într-o epocă în care democrațiile europene se prăbușeau una după alta, în fața agresiunii dictaturilor de dreapta sau de stânga, la fel de nocive și distructive. De aceea, prăbușirea democrației interbelice și a granițelor României Mari nu cred că ni se datorează exclusiv, iar influența factorului extern este pe larg explicată în volumele 3 și 4 ale acestei cărți.

Vom observa, din lectura atentă a acestei monografii a regelui și a epocii sale, foarte multe similitudini cu epocile mai recente ale istoriei noastre, de la cultul personalității, imitat de Nicolae Ceaușescu după cel al lui Carol al II-lea, până la exercițiile politice mai puțin democratice din ultimele decenii. Nimic nou sub soarele politicii românești, din acest punct de vedere, și Carol al II-lea a fost, în multe domenii, un „pionier” admirat de unii conducători ce i-au succedat, în timp, la cârma țării.  Cu toate aspectele, pozitive sau negative, ale vieții și activității sale, socotesc și acum că ultimul rege al României Mari și-a iubit țara, a încercat să o dezvolte pe multiple planuri și merită, la nouă decenii de la urcarea sa pe Tron, o evocare în cadrul acestei expoziții temporare – Carol al II-lea al României. Un rege controversat – și al unei monografii cuprinzătoare.

Un gând special, de mulțumire și recunoștință, aduc domnului academician Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, care a avut gentilețea de a prefața această lucrare cu un admirabil portret sintetic al „Hohenzollern-ului cu specific național”, cum inspirat l-a numit pe Carol al II-lea, personaj istoric de care domnia sa este foarte atașat.

Pentru realizarea acestui amplu proiect editorial – conexat expoziției Carol al II-lea la României. Un rege controversat – am colaborat cu instituții culturale și muzeale de prestigiu, care au oferit Muzeului Național Peleș imagini și fotografii de epocă ce sporesc valoarea volumelor dedicate regelui Carol al II-lea al României. Arhivele Naționale ale României – păstrătoare ale mărturiilor documentare și iconografice privind istoria Familiei regale – s-au asociat cu entuziasm demersului nostru, punându-ne la dispoziție documenteși fotografii relevante legate de viața și activitatea celui de-al treilea suveran român. Muțumirile noastre speciale se îndreaptă către domnul dr. Cristian Anița – director al Arhivelor Naționale ale României, dr. Alina Pavelescu – director adjunct, dr. Liviu-Daniel Grigorescu – șef Serviciu Arhive Naționale Istorice Centrale, dr. Mirela Comănescu – șef Birou Arhive Administrative și Culturale, dr. Mirela-Daniela Târnă – consilier superior, Ștefania Grigorie – șef Birou Arhive Tehnice și de Înregistrare, Viorica Nicolae și Rodica Cosmescu. Fără ajutorul domniilor lor, un aș fi putut cerceta, în ultimii doi ani, documentele relevante pentru viața și activitatea regelui Carol al II-lea al României. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și Arhivele Naționale Digitale ale Poloniei (Narodowe Archywum Cyfrowe) dețin valoroase surse documentare și iconografice, din care am ales unele ilustrații ale acestei lucrări.

Albumele monografice editate de Muzeul Național Peleș ar fi fost mai sărace fără colaborarea cu prestigioase instituții culturale și muzeale din București, care ne-au împrumutat tablouri, fotografii, planuri arhitecturaleși imagini ale unor piese de patrimoniu reprezentative pentru ilustrarea vieții regelui Carol al II-lea al României. Mulțumirile noastre se îndreaptă către instituțiile care au colaborat la reușita acestui proiect editorial ce însoțește expoziția Carol al II-lea al României. Un rege controversat: Biblioteca Academiei Române (prof. univ. ing. Nicolae Șt. Noica, membru de onoare al Academiei Române – director general, dr. Cătălina Macovei – Cabinetul de Stampe, Muzică, Hărți, Monica Alina Popescu), Muzeul Național de Artă al României (Cristina Verona-Tobi– director general interimar, arhitect Liviu Constantinescu – director tehnic, Octavian Boicescu –director adjunct, Cosmin Ungureanu – șef al Departamentului de Artă Europeană), Muzeul Național de Istorie a României (dr. Ernest Oberlander-Târnoveanu– director general,  dr. Cornel-Constantin Ilie – director adjunct, dr. Oana Ilie– șef Secție Istorie), Muzeul Municipiului București (dr. Adrian Majuru – manager, dr. Elena Olariu – director adjunct Secția Artă, Ana  Iacob – custodele Colecției de Fotografie), Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” (dr. Luis Popa – manager, Oana Paula Popa – șef secție), Muzeul Național al Țăranului Român (dr. Virgil Ștefan Nițulescu– manager), Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” (conf. Univ. Dr. Paulina Popoiu – manager, Aurelia Tudor), Muzeul Național Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida” (Laura Albani – manager, Mioara Zamfir).

Ca și în cazul celorlalte albume monografice realizate de Muzeul Național Peleș în anii 2016 – 2019 – dedicate reginei Elisabeta, regelui Ferdinand I, reginei Maria sau regelui Carol I – am asociat demersului nostru pe distinșii colecționari arhitect Mădălin Ghigeanu, Daniel-Cosmin Obreja, Daniel Mladin și dr. Nicolae Pepene, directorul Muzeului Județean de Istorie Brașov, carene-au oferit valoroase fotografii de epocă reproduse în monografia închinată ultimului rege al României Mari.

Mulțumesc în mod cu totul particular doamnei dr. Georgeta Filitti, distins istoric, traducător și editor al unor lucrări memorialistice de mare interes pentru istoria noastră contemporană, care mi-a oferit, cu generozitatea-i binecunoscută, înainte de a vedea lumina tiparului, manuscrisul Jurnalului Simonei Lahovary și al Însemnărilor zilnice din anul 1929 ale reginei Maria a României, pentru a le putea utiliza în redactarea biografiei lui Carol al II-lea.

Și de data aceasta, viziunea grafică a celor patru volume dedicate regelui Carol al II-lea al României o datorăm domnului dr. Cornel-Constantin Ilie, director adjunct al Muzeului Național de Istorie a României, grafician inspirat și prieten de nădejde, căruia îi exprim și aici recunoștința mea.

Reproducerile color ale pieselor de patrimoniu – aparținând Muzeului Național Peleș– prezentate în aceste volume au fost realizate de către domnul Árpád Udvárdi, căruia îi mulțumim în mod special și pe această cale. Imaginile de epocă din fototeca Muzeului Național Peleș au fost scanate cu migală de către doamna conservator Aurelia Borugă, către care se îndreaptă mulțumirile noastre. Mulțumiri adresăm și domnului Marius Amarie, care a realizat fotografiile color ale unor piese provenite din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României.

Mulțumirile noastre se îndreaptă către colegii muzeografi și conservatori din Muzeul Național Peleș, care au făcut posibilă realizarea proiectului expozițional și editorial Regele Carol I. Ctitorul României moderne: dr. Mircea-Alexandru Hortopan – director de patrimoniu, Anca-Mariana Hogea – director general adjunct, drd. Macrina-Emilia Oproiu – șef Secție Evidență, Cercetare și Documentare a Patrimoniului,  Corina Dumitrache, Adriana Duță, Mariana Răileanu, Gabriela Tudor, Aurelia Borugă și Cătălina-Mariana Păstrămoiu.

Cu ochi de istoric, Mircea-Alexandru Hortopan a asigurat prima lectură a manuscrisului, aducând prețioase sugestii de redactare, pentru care îi exprim și aici gratitudinea mea. Colegele Raluca Romok, Alexandra Ghioarcă, Gabriela Dascălu și Oana Ilie au citit și corectat textul acestei ample lucrări, gest pentru care le sunt recunoscător.

Rezumatul biografiei lui Carol al II-lea a fost tradus în limba engleză de către domnul Samuel W.F. Onn, vechi și distins colaborator al nostru, căruia îi mulțumim și pe această cale. Pentru traducerea unor scrisori și documente de arhivă (Însemnările zilnice din 1930, ale reginei Maria, încă inedite), scrise în engleză și franceză, le mulțumesc colegelor Gabriela Dascălu și Mihaela Dan.

Editura Magic Print din Onești a asigurat tipărirea, în condiții grafice deosebite, a tuturor albumelor editate de Muzeul Național Peleș în ultimii doi ani. Și de această dată, cu același profesionalism, echipa condusă de doamna dr. Maria Dohotaru, director general al Editurii și Tipografiei Magic Print, a reușit să ne înfățișeze elegantele volume dedicate lui Carol al II-lea. Pentru efortul și grija cu care au tipărit aceste lucrări, le mulțumim încă o dată aici.

Last but not least, un gând de recunoștință Ioanei și lui Ioan-Sebastian, pentru ajutorul acordat pe parcursul lung al elaborării acestei lucrări.

UN HOHENZOLLERN CU SPECIFIC NAȚIONAL

Acad. Răzvan THEODORESCU

Când mi s-a întâmplat să citesc mai demult, în colecția ziarului „Universul”, sub data de 28 august 1931, știrea potrivit căreia toți jandarmii români trebuiau să aibă brodat pe batista de mătase a uniformei chipul regelui Carol al II-lea, această imagine maoistă „avant la lettre” m-a împăcat, o dată mai mult, cu propria noastră istorie. Trăind din plin în mentalitatea tranzacțională despre care am mai scris câte ceva – și care va fi reprezentat virtutea salvatoare a unui neam latin, oriental și balcanic –, generația care a precedat-o pe a mea (m-am născut în penultimul an de domnie a „Craiului Nou”, cum îl numeau encomiastic mulți dintre cei care l-au înjurat apoi copios) a sacrificat din plin, chiar dacă pe alocuri cu eleganță, pe altarul unui adevărat cult al personalității. Un cult fără de care, poate, Codreanu și Antonescu, Dej și Ceaușescu nu și-ar fi cunoscut turiferarii, la nivelul cvasidemențial pe care în Europa nu l-au știut decât dictaturile „clasice” ale veacului, pe meridianele stalinist, nazist și fascist.

Românul „fin” și, mai ales, țoapa de vagă extracție burgheză – și cu la fel de vagi pretenții intelectuale – l-au decretat pe Carol al II-lea un „personaj detestabil”. Pe de altă parte, nu este greu să constați că, în ultimii ani, foștii supuși tăcuți și cuminți ai regimului comunist – dar în care s-au aprins, brusc, prin 1990, durabile sentimente monarhiste și cărora le-a înflorit, peste noapte, convingerea că democrația românească dinainte de 1938, departe de păruieli și potlogării, va fi fost comparabilă întru distincție celei britanice – se feresc ca dracul de tămâie să facă cea mai nevinovată aluzie la cel care a fost, cu siguranță, cel mai cultivat, mai inteligent și mai harismatic suveran al dinastiei românești a Hohenzollernilor; dar, care, nu mai puțin, e drept, a instituit dictatura sa personală, nici mai bună și nici mai rea decât aceea a unui alt monarh foarte interesant din Balcani, anume Boris al III-lea de Saxa-Coburg în Bulgaria anului 1934 sau decât, din 1929 începând, cea a propriului cumnat al regelui din București, care era Alexandru Karadjordjević, suveranul atunci ivitei „Iugoslavii” (aceasta pentru a nu mai face trimiteri la regimurile de fier contemporane cu Carol al II-lea, cele ale amiralului Horthy în Ungaria, mareșalului Pilsudski în Polonia, generalului Metaxas în Grecia).

După deloc comodul Carol Întemeietorul, de o germanică inflexibilitate până la sfârșit, după timidul Ferdinand cel Loial, amândoi născuți pe alte meleaguri și într-o altă confesiune decât cea a supușilor, „Cărluță” avea imensul avantaj, în ochii poporului său, de a fi primul rege care văzuse lumina zilei în România, primul Hohenzollern botezat ortodox și vorbitor de limbă neaoșă, cu nuanțe și chiar în argou (nu spunea oare Carol I despre flușturatecul său strănepot omonim că este român „fiindcă înjură și face datorii”?).

Indiscret și ipocrit, histrion și, mai ales, imprevizibil – de la căsătoria cu Ioana Lambrino, stârnitoare de nu puține complicații dinastice, până la renunțarea din 1925 la moștenirea regală din dragostea pentru „Duduia” Lupescu a celui care devenea simplul „Carol Caraiman” și până la triumfalul zbor München-Băneasa din iunie 1930, conducându-l direct pe treptele Tronului –, cel de-al treilea rege al românilor, despre care s-au scris atâtea lucruri abjecte („morfinoman” și „alcoolic” erau printre epitetele blânde) a fost un erou de roman greu de egalat în epocă. Mai mult și mai profund, el a fost tipul de cârmuitor de care au avut, au și vor mai avea nevoie românii, cel al conducătorului paternalist evoluând, de la epocă la epocă, între hotarele unei „dictaturi luminate” sau între cele ale unei democrații liberale foarte mușchiuloase, cu lideri autoritari al căror model neîntrecut rămâne, fără doar și poate, „Vizirul” Ion C. Brătianu, cel care a stăpânit fără crâcnire România între 1876 și 1888, în cea mai lungă guvernare de partid din timpurile precomuniste.

De altminteri, conștient de această nevoie românească de conducători de mână forte, Carol al II-lea avea să mărturisească la un moment dat unui ziarist englez: „Democrația nu poate avea în România aceleași conotații ca în Anglia. În celelalte țări, regele trebuie să se închine în fața directivelor miniștrilor săi. Aici miniștrii fac numai ce le spun eu”. Pentru cel care crea în 1938 și, mai apoi, în 1940 formațiuni poltice unice cum era „Frontul Renașterii Naționale” și „Partidul Națiunii”, noutatea constituțională din februarie 1938 – „Toate puterile emană de la rege” – era congruentă nu doar cu o atmosferă europeană, ci, mai ales, cu o realitate românească pe care el, cel dintâi probabil, a intuit-o din plin la palierul suprem al puterii.

Vital („Carol e un păcătos, dar e bărbat”, spunea despre el propria-i mamă, regina Maria), voluntar printr-o moștenire sigură a descendeței sale victoriene, instruit – nu prin școli, ci prin lecturi și meritând din plin titlul de „Rege al Culturii” – Carol a fost iubit mai ales de tineretul timpului și nu a lăsat indiferent pe nimeni. Într-o epocă deschisă aventurii, îndrăznelii, tinereții, răsturnărilor de tot felul, de la politică la arte – erau faimoșii „the roaring twenties” –, prințul Carol a reușit să împartă, la un moment dat, propria-i țară în două tabere, peformanță detestată de unii, dar care rămâne, în fond, un unicat, mărturisind o prezență individuală covârșitoare a celui ce avea să fie curând aclamat drept regele Carol al II-lea. Rege care, detronându-și fiul nevârstnic, nutrea convingerea că salvează astfel o „țară … pe marginea prăpastiei” – erau cuvintele unui partizan al său, reluate integral de un adversar, Ion Antonescu, după rebeliunea din 1941 –, o „țară (care) n-are căpetenie” – spusa aparține patriarhului-regent Miron Cristea –, o țară în plin haos accentuat de criza economică din 1929, o țară, în fine, plină de corupție și care risca să piardă toate creditele din Occident (diagnosticul aparține iarăși unor oameni ai timpului și sună nespus de actual urechilor noastre).

Urcat pe Tron cu sprijinul armatei spre a stăvili „anarhia” partidistă, vădind un gust hipertrofiat pentru fast, uniforme și titluri (de la cel, „de operetă” – s-a spus – al „marelui voievod de Alba-Iulia”, până la cele ale „rezidenților regali”), Carol al II-lea avea în stăpânire o „țară domnită”, în sfârșit. Sintagma este a lui Nicolae Iorga, unul dintre apropiații monarhului, căruia îi dăduse lecții despre istoria românească, care l-a sprijinit și slujit alături de personalități atât de diferite precum Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Nae Ionescu, Mihai Ralea sau Mihail Manoilescu, cel ale cărui cuvinte despre „spiritul, inteligența și puterea lui de pătrundere în probleme de stat … informația lui bogată în toate domeniile”, merită a fi citate în legătură cu mult hulitul fiu al lui Ferdinand.

Cu o economie prosperă, cu o Capitală care înflorea urbanistic și devenea cel mai internațional oraș modern al Europei răsăritene – prin demersul unei echipe de arhitecți de primă mână, de la G.M. Cantacuzino și Duiliu Marcu, la Horia Creangă și Octav Doicescu –, cu o „Fundație pentru Literatură și Artă” care a marcat o vârstă fastă a literelor române sub oblăduirea rafinată a lui Alexandru Rosetti, deceniul domniei carliste a însemnat, între 1930-1940, momentul de zenit al vechii Românii. Cu toate acestea, posteritatea nu a fost deloc clementă cu suveranul care i-a combătut pe legionarii care i-au asasinat doi prim-miniștri și care s-a temut, lucid, atât de Germania, cât și de Rusia sovietică (față de care propunea relații „corecte, chiar politicoase, dar nu amicale”), cu regele care a asistat neputincios la dezmembrarea propriei sale țări, dar care a știut să descifreze Europa de după Versailles cu limpezimea dezvăluită de Orbita Satanei, însemnările sale braziliene din 1945.

Pentru mulți, în atmosfera de oralitate bârfitoare și nivelatoare a clasei politice românești, Carol al II-lea a reprezentat o paranteză dăunătoare în curgerea Dinastiei. Mărturisesc că pentru mine, dimpotrivă, acest rege inteligent și amoral pare a fi răspuns aproape integral unei lumi doritoare de liniște, bunăstare și siguranță, o lume care a făcut din suveranul său, pentru un timp prosper, modelul cârmuitorului autentic. De la generali la coafeze, de la familiarii grădinilor de mahala la cei ai barurilor cosmopolite, de la bancheri și industriași cu opulente vile „florentine” la intelectuali subțiri prizând gestul de autoritate și mecenat, de la tinerii malagambiști la micii burghezi cu cheag din „locuințele ieftine”, Carol al II-lea a fost – într-o vreme a naționalismului ascendent – un rege național. Cronologic, de altminteri, după el au început – în istoria monarhiei și în istoria României, deopotrivă – platitudinea și dezastrul.

Un asemenea monarh, o asemenea domnie și un asemenea deceniu de istorie românească își meritau mult așteptatul cronicar. El este Narcis Dorin Ion, iar roadele trudei sale cărturărești sunt absolut impresionante. (Academician Răzvan Theodorescu – Vicepreședinte al Academiei Române)

Realizator: Camelia Teodosiu